Oamenii dintotdeauna au avut vise si dorinte ciudate… eu dintotdeauna mi-am dorit sa zbor… am incercat de toate: costume de superman, sa ma arunc de pe biblioteca, sa imi confectionez aripi din carton… deja am epuizat orice si nu am reusit… e trist cand nu reusesti sa iti indeplinesti visele, iar fara vise viata nu mai are rost…
… deci am luat hotararea de a face incercarea finala… eram doar eu , vantul si cateva stele deasupra capului meu… era prea tarziu noaptea incat sa mai fie cineva pe strada …era prea tarziu si pentru mine… stateam singura pe platforma inca incinsa de razele soarelui din timpul zilei… si ma gandeam daca merita sa sacrifici tot si sa mori indeplinindu-ti visul… nimic in jur nu se auzea si linistea asta completa ma facea sa cred ca intreaga lumea e impacata cu propria sa existenta , ca nimeni nu are vise neimplinite in afara de mine… si parca starea de apasare din sufletul meu era si mai acuta…
… stelele care abia sclipeau pe cerul intunecat parca aprobau si ele hotararea mea si imi luminau calea desi eu ramasesem impietrita in acelasi loc… cand un om moare lumea aprinde o lumanare pentru el… in mine murise sufletul iar universul imi aprinsese mii de scantei pe care le-a asternut pe cer…nu este drept sa fi nemultumit de ceea ce ai primit candva in dar, numai ca daca mie viata nu-mi mai era de nici un folos de ce o sa mai pastrez? Cum as putea sa fiu motiv de bucurie pentru cineva daca pentru mine insami sunt o dezamagire?
E greu destinul omului atunci cand incearca sa si-l construiasca singur… si iata-ma la margininea prapastiei , incercand sa duc la bun sfarsit hotararea suprema ce se nascuse de mult in gandul meu… trebuia sa inlatur insa inainte orice umbra de indoiala …daca ma inselam si fericirea avea sa vina mai tarziu? Dar daca sufletul e atat de cufundat in durere, mai poate el oare sa vada fericirea, sa o simta si sa o primeasca cum se cuvine? Nu… eu eram o cauza pierduta din punctul asta de vedere caci nu mai reuseam sa simt nimic… acum ca eram sigura mai era nevoie doar de un pas…am ridicat piciorul drept si am simtit o adiere mai puternica venind din spatele meu si impingandu-ma… vantul era partas la hotararea mea si voia sa ma poarte el pe aripi…si am zis ca renunt…
… m-am uitat in jos, am inchis ochii si am simtit o lacrima pe obraz… plangeam. Dar oare de ce? Viata mea fusese un esec … iar oamenii trebuie sa plateasca pentru greselile lor si eu asta credeam ca fac acum… cand eram chiar pe punctul de a-mi da drumul in abisul ce ma astepta cu bratele deschise mi-am dat seama… viata pe care am dus-o e pedeapsa mea… daca renuntam acum as fi fost un om de nimic … si imi doresc ca macar un lucru din tot ce am facut sa fie de exceptie…
… si am hotarat sa traiesc… am hotarat sa imi infrunt destinul, sa plang , sa sufar , dar totusi sa traiesc… nu vreau sa fiu martir caci nu am suferit eu cel mai mult… doar ca mi-am dorit altceva pentru mine… voiam sa fiu fericita numai ca pentru mine a fost prea greu… dar totusi am zis sa incerc…si cand m-am intors , avand chiar un oarecare zambet pe buze si fiind mandra caci ma vedeam curajoasa dupa hotararea pe care o luasem , piciorul mi-a alunecat si vantul m-a purtat intr-adevar pe aripile sale si m-a asternut pe fundul prapastiei , iar stelele deasupra mea luminau mai puternic , caci lumina lor parca ma orbea…
… si totusi traiesc, insa am o viata mizerabila… nu am iubit viata indeajuns, insa nici nu am avut curaj destul sa ii pun capat… si acum traiesc doar prin puterea mintii caci corpul tot mi-e imobil,la fel cum sufletul mi-era odata… nu sunt nici vie, nu sunt nici moarta… traiesc in durere si ea e singura mea placere… am primit ce am vrut , platesc pentru greselile mele chiar cu viata , care desi mai e doar o farama , e destul incat sa nu lasa acest biet suflet sa moara…
Textul are cel putin 4-5 ani, iar fata aceasta a fost personajul preferat al imaginatiei mele. Asta pana cand m-am gandit sa o omor…insa nu m-a lasat inima. Iar acum ma intreb daca nu are totusi dreptul la o a doua sansa…
pai daca zici ca-i personajul preferat cum sa o omori? haaa?
Buna explicatia de jos. Ma speriasem deja.
Dar totul tine de exercitiu din cate am inteles.
Adevarul e ca find nascuti cu aripi e mai greu sa ne vedem incapabili de zbor.
@Florin Puscas ai inteles gresit, citeste din nou.
Oare am inteles gresit pentru ca am uitat un “i” in comentariul de mai sus?
Damn… fiecare intelege ce vrea, asta e farmecul textelor literare. Asta nu au inteles niciodata profesoarele de romana.
[...] iarasi eu, fata care acum o vreme isi dorea sa zboare… si am crezut pana de curand ca aripile mi-au fost pentru totdeauna frante.Totul insa pana intr-o [...]