Rating: 
“… ajungi sa suporti prezenta oricarui om din momentul cand esti sigur ca il poti parasi.”
La fel ca si romanul “Cuibul de vipere”, cartea de fata reprezinta confesiunea personajului principal, care de altfel ii si da titlul. Thérèse marturiseste de la bun inceput faptul ca a incercat sa isi omoare sotul otravindu-l, iar o buna parte din roman se concentreaza in jurul motivelor ce au stat la baza gestului ei.
Astfel, intr-o singura calatorie de cateva ore, Thérèse rememoreaza tot sirul intamplarilor inca din vremea cand era o copila si pana in momentul in care, ajunsa femeie maritata, decide sa isi ucida sotul. Ca si Louis, personajul principal din “Cuibul de vipere”, Thérèse se simte neinteleasa de societatea in care traieste si mai ales de familia sa.
Viata de femeie maritata nu se dovedeste a fi conforma viselor ei. Cunoscandu-l pe Jean Azévédo, un tanar incantator si plin de idei pe care Thérèse nu le mai intalnise sau nu le mai auzise rostite, nemultumirea ei se accentueaza si treptat in sufletul ei ia nastere o ura profunda fata de Bernard, sotul ei. Acesta era un om care punea binele familiei inainte de orice, asa ca ideile sotiei sale nu ii pareau decat capricii prin care aceasta incearca sa iasa din tipar. Din acest motiv Bernard nu sesizeaza schimbarea produsa in comportamentul sotiei lui, odata cu plecarea lui Jean Azévédo.
Un rol deosebit de important in romanele lui Mauriac il joaca natura si intreg cadrul manifestarii evenimentelor. Intr-o lume in care pamantul detinut reprezinta singura avere certa, infinitele paduri de pini, devin practic un personaj central al romanului. Toate framantarile Thérèsei sunt dublate parca prin interventia acestui personaj care fie freamata, se vaita, vuieste pe timp de furtuna, accentuand dramatismul scenelor.
Gandul de a-l ucide pe Bernard nu ia nastere in mintea Thérèsei decat dupa ce aceasta il observa intr-o seara luand mai multe medicamente decat trebuia. Din momentul in care ia hotararea, aceasta o priveste ca pe o datorie pe care trebuie sa o duca la bun sfarsit cat mai repede cu putinta, dupa cum ii marturiseste si sotului ei: “Ma socoteam cruda numai cand mana mea sovaia.Aveam remuscari fiindca iti prelungeam suferinta. Trebuia sa merg pana la capat si cat mai repede! Ma sileam sa indeplinesc un fel de datorie cumplita.Da, mi se parea o datorie!”.
Cu toate ca in timp Thérèse realizeaza ca nici lumea propusa de Azévédo nu ar putea sa o inteleaga, ea viseaza in continuare la o evadare din traiul de ostatica, la care Bernard o “condamna”, dupa ce la proces depune marturie in favoarea ei, sustinandu-i nevinovatia.
Drama acestei femei lucide, inteligente, inclinatia pe care aceasta o manifesta spre auto-analiza , insatisfactia pe plan afectiv si dorinta de a se simti inteleasa si iubita, toate acestea sunt expuse printr-o combinatie perfecta de cuvinte de catre autor, care ofera cititorilor sai o lectura deloc usoara, insa plina de semnificatii.
