Asa cum a spus si Ea in postul anterior, marea majoritate asteaptam sa se deschida portile IMax-ului din noul mall Afi Palace Cotroceni.
Banuiesc ca multi dintre noi (inclusiv eu), ne punem intrebarea “Ce e asa de diferit la acest nou cinematograf?” E, am inceput sa il intreb pe google si am dat peste filmuletul de mai jos, care ne explica foarte clar ce si cum. Eu unu, de-abia astept sa incerc aceasta noua experienta.
Deci ne vedem la film? 
Asadar astazi s-a deschis in Bucuresti un nou mall: Afi Palace Cotroceni. Ca doar duceam lipsa.
La ora 12 cand era programata deschiderea, parcarea era deja plina. La fel si mall-ul.
Prima mea impresie? O constructie masiva, fara nimic impresionant in interior. M-a intrebat cineva cum m-as fi asteptat sa fie. Pai daca tot deschizi un nou mall, in perioada asta de criza si cand sunt deja atatea magazine care se inchid, m-as fi asteptat sa fie ceva mai WoW, sa surprinda, sa atraga , ca sa se diferentieze cumva de concurenti.
Deci am vazut inca multe magazine care abia despachetau hainele si destule spatii goale. Desi sincera sa fiu, ma asteptam sa fie mai multe spatiile neinchiriate inca, dar nu sunt. Patinoarul nu este nici el gata, desi nu cred ca mai dureaza mult. Zidurile acelea ce aduc a stanci din zona pentru mancare, ma fac sa cred ca unii vor face catarari pe acolo. Si cred ca va fi amuzant de urmarit.
Ceea ce asteapta insa mai toata lumea sa vada la mall-ul asta este insa bineinteles Imax-ul, care se deschide pe 20 noiembrie, daca am tinut eu bine minte.
In rest, lume multa inghesuita in Real, de parca nu mai vazuse Bucurestiul hypermarket pana acum.
Daca vreti sa va duceti va sfatuiesc sa mai asteptati 2-3 zile. Presimt ca in weekend va fi crima acolo.
Ce anume ii face pe oameni sa creada ca atunci cand cineva e suparat, i-ar putea face bine sa vorbeasca despre motivul care l-a adus in acea stare? Ce anume, in afara de masochism, poate determina un om sa repete iar si iar povestea lucrului care il supara sau il intristeaza? Ce ne face sa credem ca cineva ne poate ajuta doar ascultandu-ne? Cu ce ne ajuta un sfat, un umar pe care sa plangem sau mila cuiva?
Sunt notiuni pe care nu pot sa le inteleg.
Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”. (more…)
Erotismul nu este excesul placerii, ci placerea excesului.
Aprecierea blondei: 
“Emmanuelle – 1. Lectia barbatului” este romanul pe care autoarea l-a scris pe cand avea numai 19 ani si se spune despre acesta ca este cel mai bine vandut roman erotic in toata lumea. Si asa o fi, insa mie cartea mi-a lasat impresia ca incearca sa para mai mult decat este.
Nu sunt o mare cunoscatoare in ale literaturii erotice, aceasta a fost abia a treia lectura a mea de acest gen dupa “Venus invesmantata in blanuri” si “Povestea lui O”, insa consider ca se afla mult sub nivelul acestora, care oricum pot fi incadrate si in alte genuri alte literaturii.
Firul epic este cat se poate de simplu, fiind o lectura cat se poate de usoara pana la un anumit punct. Emmanuelle este o tanara proaspat casatorita, care dupa o absenta de 6 luni se intoarce in Bangkok, pentru a fi alaturi de sotul ei. Aceasta se bucura pe deplin de sexualitatea si frumusetea ei, atat in compania sotului ei cat si in compania altor barbati sau femei. (more…)
Uneori ajungem in situatii in care nu ne-am dorit sa stim, aflam din intamplare lucruri pe care nu voiam sa le stim si in necunoasterea carora poate ne-ar fi mai usor sa traim.
In dupa-amiaza aceasta, vecinul din apartamentul de deasupra mea, si-a batut nevasta/amanta/prietena in timp ce se certau. E ingrozitor sa stai in casa si sa fi nevoit sa asculti urletele celor care se cearta, plansete, lovituri, tipete de durere, obiecte aruncate pe jos si usi trantite.
Imi pun insa acum mai multe intrebari.
De ce accepta unele persoane, in special femei, sa fie batute si batjocorite de proprii parteneri de viata?
Sa fi oare din cauza ca se tem de situatia in care ar trebui sa fie din nou singure? Chiar poate crede cineva ca o astfel de companie poate fi mai buna decat singuratatea? Banuiesc ca si frica de ce se poate intampla in cazul in care pleaca le retine pe multe dintre ele in acest cosmar. Insa nu poti trai o viata intreaga alaturi de un om care nu te respecta.
Cum poate un barbat sa ridice mana asupra unei femei?
Ce anume crede ca se poate rezolva prin violenta? Aici problema cred ca vine in general din lipsa de educatie. Si nu e vorba doar de educatia primita-n scoala, ci de acei 7 ani de acasa, pe care tot mai multi se pare ca nu-i au.
Daca femeia aia ti-a gresit cu ceva, discuta cu ea si daca nu va puteti rezolva problemele asa, las-o si gaseste una mai buna. De ce trebuie sa o tii alaturi prin forta si sa corectezi prin violenta lucrurile care nu iti plac? Cum sa te simti barbat noaptea cand adormi langa o femeie care tremura de frica atunci cand o atingi?
Cine si ce ar trebui sa faca?
Situatiile acestea nu sunt niciodata usor de rezolvat. Daca femeia agresata nu ia atitudine, cine are dreptul sa o faca? M-am tot gandit daca ar fi trebuit sa fi sunat eu la Politie. Insa ma gandeam bineinteles si la siguranta mea ulterioara si daca nu cumva ma expun in felul acesta furiei acelui barbat.
Si totusi institutiile statului care se ocupa cu astfel de cazuri, ar trebui sa se faca mai bine auzite, astfel incat aceste femei sa stie ca undeva exista un sprijin si pentru ele. De asemenea familiile lor ar trebui sa fie cele care le indeparteaza de acel om nociv si tot familiile ar trebui sa incerce cumva sa le ofere protectie.
Imi doresc si eu de azi sa fiu deranjata de vecinii care asculta muzica la maxim, sau chiar de cei care asculta manele, decat sa mai fiu “martora”, unor astfel de comportament inumane.
Va mai amintiti de problema liftului de saptamana trecuta?
Ei bine regulile raman aceleasi, asa ca iata si problema propusa saptamana aceasta:
” Un om este gasit spanzurat de tavan intr-o camera complet goala, sub el fiind numai o balta de apa. Cum a reusit sa se spanzure?”
Este o problema simpla, la care puteti gasi raspunsul si fara ajutorul meu. Insa la fel de bine imi puteti pune intrebari la care sa pot raspunde cu Da, Nu sau Irelevant.
Si inca o data ii rog pe cei carora le-am mai spus aceste jocuri sa nu divulge raspunsul celor care vor sa-l ghiceasca prin forte proprii.
Te crezi destept? Dovedeste-o!
Va spuneam ieri ca o sa va povestesc mai multe despre mica escapada la Campina. Asadar sa incepem.
Dis de dimineata, pe la ora 11 adica, se trezesc 4 pupeze somnoroase ca vor sa mearga sa vada castelul Iuliei Hasdeu. Cu toata graba din dotare plecarea s-a intamplat undeva in jurul orei 13. Hop in masina cu blonda cu manusi de piele pe post de sofer. Pericol adica.
Si totusi am ajuns cu bine la castel. Dovada:
Am platit intrarea ( 8 ron/ adult si 4 ron/studenti), tanti ne-a dat ghidurile audio si ne-am plimbat noi de capul nostru pe acolo. Ca o fi si mare rau castelul. Nu este. Dar cu toate astea mie mi-a placut la fel de mult cat imi aminteam ca mi-a placut si prima data cand l-am vazut. Cochet si ingrjijit, nu ca alte muzee de prin Romanica. Si am scris asta si in cartea pentru oaspeti.
Dupa ce am terminat cu vizitatul, a urmat o zbantuiala in curtea castelului, care era absolut superba acum toamna, cu mii de frunze galbene cazute si copaci cu coroane portocalii, rosii si galbene. Un micut paradis. Unde bineinteles nu am putut rata ocazia de a ne trage in niste poze, ne-am hlizit nitel, am topait si am facut poze cu botic gen hai cinci pentru ciucii basii mai mult imaginari decat reali ( aka Chuck Bass. Daca nu sti cine e, informeaza-te. Every girl needs one).Si dupa toate acestea, a fost musai sa vizitam si cea mai importanta cladire din intreaga curte. Dovezile:
Dupa castelul Iuliei , am mai mers putin si ne-am oprit la Casa Memoriala Nicolae Grigorescu. Aici doamna de la muzeu a fost atat de draguta si de plictitisita incat ne-a vorbit pe larg despre fiecare incapere in parte si despre fiecare tablou. Si chiar a fost interesant. Am mai aflat si noi una alta, ca altfel nu ramaneam cu nimic in cap. De aici nu avem poze ca nu era voie.
Cateva cuvinte si despre Campina. Pentru oras cu 40j de mii de locuitori… prea multe semafoare fratica. Mi-a placut totusi ca aveau indicatoare din 500 in 500 de m inspre casa memoriala si castel. Asta cu toate ca nu trebuia decat sa tii drumul drept. Dar a fost bine sa sti ca mergi in directia care trebuie. In rest… trist orasul, pentru o dupa amiaza asa frumoasa de sambata.
Am plecat apoi inspre Floresti, un satuc unde se afla ruinele unui palat ce trebuia sa fie construit de Cantacuzino, care insa a murit inainte de a termina constructia. Intreband cativa localnici locatia e foarte usor de gasit. Chiar daca am vazut pe alocuri numai pietre, buruieni sau gunoaie, tot a fost dragut si aici. Am facut si un mini picnic, mai mult eu, ca restul pupezelor se mai hranisera pe drum. O mica poza si de aici. A se observa sucul pe pe care scrie Cucu Land:
Cam atat . In rest, pentru cei care vreti sa vedeti mai multe poze, le gasiti AICI.
Va mai amintiti unii dintre voi citatul de AICI? Uitasem sa va spun de unde e .
Cuvintele sunt extrase din cartea lui Hitler – Mein Kampf. Carte pe care recunosc ca nu am reusit sa o citesc in intregime.
Azi, de fapt ieri, sambata, am fost intr-o foarte scurta excursie panal la Campina sa vedem castelul Iuliei Hasdeu. Cu ocazia aceasta am vazut si Casa Memoriala Nicolae Grigorescu.
Si la intoarcere am mers pana la Floresti, un satuc unde se afla acum ruinele a ceea ce trebuia sa fie un castel construit de Cantacuzino. Si am facut un mini picnic acolo.
Dar o sa pun si niste poze zilele urmatoare si poate o sa mai spun cateva cuvinte. Asta cand o sa am si eu un net care nu vine dintr-un modem Vodafone care nici macar nu-mi apartine.
Totusi vreau sa precizez ceva.Cu toate ca nu am interactionat cu multi oameni pe parcursul acestei zile in afara de cei cu care am plecat, am ramas cu aceeasi impresie ca si atunci cand m-am intors de la Sibiu spre exemplu: oamenii amabili si bunul simt nu au murit si nu au disparut complet din Romania. Doar nu sunt de gasit si in Bucuresti, s-au refugiat cu totii departe. E o realitate trista.
