Umiliti si obiditi – F.M. Dostoievski

“Sangerand, te-am iubit!”

Rating:  

Prima data cand am deschis o carte de Dostoievski aveam 14-15 ani. Era vorba de “Adolescentul” si ajunsese intamplator in mainile mele si imi amintesc ca nu am reusit sa o duc la capat. Cativa ani mai tarziu si cateva lecturi in plus ale acestui autor, am ajuns sa “ma indragostesc” de scrierile lui.

“Umiliti si obiditi” a fost exact ceea ce ma asteptam, iar cei care cunosc macar o alta opera a autorului stiu la ce ma refer; sunt anumite detalii ale scriiturii lui Dostoievski, elemente ce reapar constant in operele sale si care formeaza un fel de tipar ce devine usor de recunoscut

Romanul de fata este povestea unor vieti unite prin durere, saracie si nedreptate. Vanea, asa-zisul personaj principal al cartii, fusese crescut de mic de familia Ihmenev, parinti la randul lor ai unei fete pe nume Natasa.

Intre cei doi, Vanea si Natasa, se naste o poveste de dragoste ce nu dureaza insa mult, ci doar pana la aparitia lui Aliosa, fiul unui print din Petersburg, a carui mosie era  in administrarea batranului Ihmenev.

De indata insa ce printul aude zvonurile privind o posibila idila intre fiul sau si Natasa, acesta intervine intre ei acuzandu-l pe tatal fetei de furt si pornind un proces ce trebuia sa devina o piedica morala in relatia celor doi tineri.

Abia din momentul in care familia Ihmenev se muta in Petersburg pentru a continua procesul cu printul, incep toate suferintele si umilintele lor. In ciuda propriilor sentimente pentru Natasa, Vanea devine complicele acesteia in relatia ei cu Aliosa, fiind de-a lungul intregului roman confidentul fetei si umarul pe care aceasta isi plange suferintele.

Desi diferita din multe puncte de vedere, situatia lui Vanea mi-a amintit de printul Lev Nikolaevici Miskin din “Idiotul” si de iubirea sa pentru frumoasa Nastasia Filippovna: acelasi sentiment pur, ingenuu, capabil de orice sacrificiu pentru fiinta iubita, chiar si cand aceasta il raneste.

Odata ce Natasa renunta la caminul parintesc pentru a trai cu Aliosa incepe drama parintilor care oscileaza de la manie si rusine, pentru fapta fiicei lor, pana la durerea de a-si sti copila departe de ei, nefericita, lipsita de aparare si umilita de straini.

Vanea este singurul care ii este mereu aproape fetei si care totodata duce parintilor ei vesti despre situatia acesteia. Batranul Ihmenev infatiseaza aerul celui caruia nu ii pasa si ajunge pana la a-si blestema fiica, insa toate gesturile sale dovedesc durerea tatalui care se vede neputincios si incapabil de a-si apara copilul de rautatea printului ce nu se da in laturi de la nimic pentru a o indeparta de Aliosa. Este edificatoare in acest sens descrierea pe care Vanea, din postura de narator, o face lui Ihmenev:  “Exista firi sensibile si de o netagaduita delicatete care prefera totusi, cu indaratnicie, cu o pudica ravna, sa nu-si deschida sufletul nici chiar celei mai scumpe fiinte, sa nu-si dezvaluie dragostea si gingasia nu numai in  fata altora, dar nici macar atunci cand se afla singure, intre patru ochi: dimpotriva, deseori intr-o asemenea intimitate ele devin mai stapanite, lasand doar arareori sa apara la suprafata toata gingasia sentimentelor lor, si-atunci sentimentele acelea rabufnesc, se revarsa cu atat mai puternice, cu cat mai indelung au fost retinute. Asa era intrucatva si firea batranului Ihmenev [...]”.

O alta situatie interesant de urmarit in carte, desi este pe un plan secuandar, o reprezinta postura scriitorului in societatea rusa a acelei vremi. Vanea este cel care imbratiseaza cariera de scriitor, cu toate ca familia Ihmenev care il crescuse, se impotriveste la inceput, fiind sceptici in privinta unei astfel de ocupatii. Scepticismul vine din incertitudinea ca o astfel de meserie poate garanta un venit stabil si de aici si perceptia oamenilor ca scriitorii sunt in general persoane singuratice, fara familie si copii.

In discutiile Natasei cu Vanea ce apar in finalul romanului, aceasta se arata preocupata de directia carierei sale de scriitor, spunandu-i acestuia: “ Ai sa-ti irosesti talentul, Vanea […] Ia exemplu de la S. care nu scrie decat o nuvela la doi ani, iar N., in 10 ani a scos doar un singur roman. In schimb, cat de cizelate si finisate sunt scrierile lor! N-ai sa intalnesti la ei nici o neglijenta.” Dupa cum aflam din subsolul romanului, se face probabil aluzie la Lev Tolstoi, care si-a publicat primele doua romane autobiografice intr-un rastimp de doi ani, si la Goncearov, care a scris romanul “Oblomov” din anul 1849 pana in 1859.

Un rol aparte in roman ii revine micutei Nelli, o fetita orfana pe care Vanea o ia in ingrijire si care mai apoi este luata in casa Ihmenevilor si tratata precum o fiica. Povestea fetei si a mamei sale ii induioseaza pe toti, cu atat mai mult cu cat se aseamana cu povestea Natasei, care acum traia departe de familia sa. De fapt istoria trista a fetitei este cea care declanseaza tot avantul batranului tata ce isi intampina cu bratele deschise fiica renegata, cazandu-i la picioare si marturisindu-i: “ Sangerand, te-am iubit! Mi-as fi smuls sufletul, inima mi-as fi smuls-o din piept, ca sa ti-o arunc la picioare!”

“Umiliti si obiditi” nu este cartea pe care sa o citesti atunci cand cauti relaxare si buna dipozitie; este un roman care la inceput te misca, te tine in tensiune, mai apoi te zdruncina si in final te face sa suferi impreuna cu personajele sale, sa le simti durerea si frustrarea si sa plangi impreuna cu ele.

Alte fragmente din carte care mi-au placut:

” Am observat ca intr-o incapere prea stramta pana si gandurile ti le simti inghesuite. […] Si pentru ca tot veni vorba de scrierile mele, nu stiu de ce, dar mi-a fos mult mai drag sa le gandesc, inchipuindu-mi cum le voi scrie, decat sa le astern pe hartie;”

” E uimitor ce poate face o raza de soare cu sufletul omului!”