Ce inutil e tot ce s-a scris, tot ce s-a realizat, tot ce s-a gandit vreodata, daca asemenea lucru e totusi cu putinta! Totul trebuie sa fi fost mintit si irelevant, daca o civilizatie de milenii n-a putut impiedica varsarea acestor rauri de sange si existenta a sute de mii de carcere ale torturii. Abia in lazaret realizezi ce inseamna razboiul cu adevarat.
Rating: 
A trecut prea mult timp de cand am scris ultima carte citita. Nu a fost tocmai cel mai fericit an al lecturilor mele, si cand dupa aceasta pauza ceva mai lunga am zis ca a venit vremea sa mai pun si eu mana pe o carte, mi-a fost destul de dificil sa ma decid ce anume sa aleg.
“Nimic nou pe frontul de vest” nu era in frunte pe lista mea de lecturi, insa am vrut sa incep cu ceva neplanificat, despre care nu stiam nimic, sa fie ca un nou inceput cu totul de la zero.
Nu am citit multa literatura cu tema de razboi, asa ca inca de la primele pagini gandul mi-a zburat la romanul lui Hemingway, “Pentru cine bat clopotele“. Romanului de fata ii lipseste insa latura romantica, ceea ce il face mult mai dureros si cumva mai realist.
Paul Bäumer, naratorul si personajul principal al romanului, este un tanar neamt ce se inroleaza in armata germana odata cu inceperea Primului Razboi Mondial, ajunge de pe bancile scolii direct in actiunea necrutatoare de pe front. Impreuna cu camarazii sai, Paul reprezinta imaginea unei generatii distruse, precum autorul afirma inca de la inceput: “Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinta. Reprezinta incercarea de-a relata despre o generatie care chiar daca a scapat de obuzele razboiului a fost distrusa de acesta.“
Pe front, odata ce ai avut de-a face cu moartea si ai mai reusit sa castigi inca o zi de viata, pare ca perceptia asupra timpului se schimba, iar tinerii care au intrat in armata fara niciun fel de experienta de viata, au imbatranit grabit pusi fata in fata cu ororile razboiului: “Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Suntem niste fugari. Fugim de noi insine. De viata noastra. Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta; dar a trebuit sa le impuscam. Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima. Nu mai avem nicio idee despre activitate nazuinte sau progres. Nu mai credem in ele, credem in razboi.“
Instinctul de supravietuire pune stapanire pe individul aflat in primele linii si il transforma din fiinta rationala in animal aflat in postura de a-si apara viata cu orice cost: “Toate celelalte manifestari hiberneaza; numai viata pandeste permanent pentru a ne apara de amenintarea mortii; ne-a transformat in animale cugetatoare pentru a ne da arma instinctului; ne-a erodat sentimentele, ca sa nu pierim in fata groazei care ne-ar coplesi daca am gandi clar si constient; a trezit in noi simtul camaraderiei, pentru a ne salva din abisul singuratatii[...]“
Distrugerea unei generatii intregi trece de numarul celor cazuti in lupta si ii include si pe aceia care, desi au supravietuit, se trezesc ca acum, cand viata lor abia ar trebui sa inceapa cu adevarat, nu cunosc o alta meserie decat pe aceea de om de razboi, caci nu au avut vreme sa cunoasca si altceva: “Ani de-a randul, indeletnicirea noastra a fost aceea de a ucide – a fost prima profesie a existentei noastre. Tot ce stim despre viata se margineste la moarte. Ce se va mai intampla dupa aceea? Si ce-o sa se ajunga de noi?“.
Eric Maria Remarque, nascut Eric Paul Remarque, si-a schimbat prenumele odata cu publicarea romanului “Nimic nou pe frontul de vest” in onoarea mamei sale, Anna Maria Remark. El insusi a servit in razboi, pe frontul de vest, suferind o rana la piciorul stang si petrecandu-si restul razboiului intr-un spital din Germania.*
)