Rating: ★★★★☆ 

Acum ca a trecut deja ceva timp de cand am terminat de citit cartea, ma gandesc ca a fost o alegere destul de bizara pentru o lectura de vacanta, subiectul fiind oarecum in contrast cu sentimentul de libertate si voie buna permanenta care m-a insotit in zilele acelea insorite. Imi ramasese totusi intiparita in minte imaginea de acum un an a unui domn care a stat o zi intreaga pe un sezlong langa mine si nu si-a desprins deloc ochii din acest roman pana nu l-a dat gata. Asa ca iata-ma si pe mine anul acesta pe plaja cu “Vipera sugrumata” in brate.

Trecand peste aceasta introducere care probabil nu intereseaza pe nimeni in afara de mine, am sa trec la vorbe mai concrete privind cartea.

Cine este vipera din titlu?

Ei bine, acesta este alintul pe care doamna Rezeau il primeste din partea copiilor sai, menit sa vesteasca fara nicio subtilitate comportamentul veninos al mamei, vizibil cu precadere in actul de educare si crestere a celor trei fii ai familiei.

Povestirea este narata chiar de catre unul dintre copii, cel mijlociu, Jean Rezeau, poreclit si Zeama Lunga. Dupa cativa ani de copilarie linistita si normala impreuna cu fratele sau mai mare, bunica ce se ocupa de cresterea lor moare si parintii sunt nevoiti sa se intoarca in tara pentru a-si intra in rolurile pe care pana atunci nu le exercitasera.

Tatal se dovedeste inca de la inceput incapabil de a tine piept mamei energice si impunatoare, posesoare a intregii averi pe care o detine familia si deci liderul de drept al casei. Domnul Rezeau inchide ochii in fata abuzurilor mamei, se lasa manipulat cu usurinta, face compromisuri peste compromisuri, motivand in momentul in care este tras la socoteala de catre fiul narator ca toate faptele sale sunt de fapt o dovada a intelepciunii, incercand astfel sa evite izbucnirea unui scandal de proportii in care familia sa fie implicata.

De fapt, dupa cum copiii observa inca de mici, tatal se multumeste cu ingaduinta pe care sotia i-o arata permitandu-i si finantand ocupatia sa in domeniul studiului si categorisirii insectelor, pasiune care ii ocupa de altfel cea mai mare parte a timpului.

Mama este asadar stapana cu drepturi depline asupra casei si asupra copiilor, gasind in fiecare zi noi restrictii sau pedepse umilitoare pe care le putea indrepta in directia celor trei copii. Comportamentul mamei pare a nu avea justificare si nicaieri in roman nu se cauta motivul pentru care femeia aceasta este atat invrajbita impotriva propriilor odrasle.

Daca uneori copiii incearca sa formeze o alianta impotriva inamicului comun, reusind astfel sa castige cateva batalii impotriva lui Folcoche (reiau explicatia de pe coperta cartii: Folcoche reprezinta o prescurtare de la Folle si Cochonne, insemnand scorpie nebuna), aceasta face tot posibilul pentru a-i dezbina, dandu-si seama ca numai astfel poate triumfa.

Pe masura ce baietii incep sa creasca, mama incepe sa se simta amenintata si realizeaza ca nu mai poate avea acelasi control asupra lor. Nu inceteaza insa in niciun moment si nu se da batuta, recurgand la solutii din ce in ce mai josnice, nedemne de un parinte.

Informandu-ma putin despre autor, am descoperit ca de fapt romanul acesta este de fapt unul autobiografic, Herve Bazin provenind dintr-o familie cu o mama extrem de autoritara, din cauza careia a fugit de acasa la varsta de 20 de ani.

Ca si cititor, simti cu fiecare pagina cum nedreptatea la care acesti copii sunt supusi creste si se transforma in ura, si devii empatic si parca ai vrea chiar sa te implici cumva.

Recunosc: pentru mine a fost un pic coplesitor acest micut roman.

 Sursa foto: Editura Atlas

Rating: ★★★★★ 

A trecut prea mult timp de cand am scris ultima carte citita. Nu a fost tocmai cel mai fericit an al lecturilor mele, si cand dupa aceasta pauza ceva mai lunga am zis ca a venit vremea sa mai pun si eu mana pe o carte, mi-a fost destul de dificil sa ma decid ce anume sa aleg.

“Nimic nou pe frontul de vest” nu era in frunte pe lista mea de lecturi, insa am vrut sa incep cu ceva neplanificat, despre care nu stiam nimic, sa fie ca un nou inceput cu totul de la zero.

Nu am citit multa literatura cu tema de razboi, asa ca inca de la primele pagini gandul mi-a zburat la romanul lui Hemingway, “Pentru cine bat clopotele“. Romanului de fata ii lipseste insa latura romantica, ceea ce il face mult mai dureros si cumva mai realist.

Paul Bäumer, naratorul si personajul principal al romanului, este un tanar neamt ce se inroleaza in armata germana odata cu inceperea Primului Razboi Mondial, ajunge de pe bancile scolii direct in actiunea necrutatoare de pe front. Impreuna cu camarazii sai, Paul reprezinta imaginea unei generatii distruse, precum autorul afirma inca de la inceput: “Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinta. Reprezinta incercarea de-a relata despre o generatie care chiar daca a scapat de obuzele razboiului a fost distrusa de acesta.“

Pe front, odata ce ai avut de-a face cu moartea si ai mai reusit sa castigi inca o zi de viata, pare ca perceptia asupra timpului se schimba, iar tinerii care au intrat in armata fara niciun fel de experienta de viata, au imbatranit grabit pusi fata in fata cu ororile razboiului: “Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Suntem niste fugari. Fugim de noi insine. De viata noastra. Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta; dar a trebuit sa le impuscam. Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima. Nu mai avem nicio idee despre activitate nazuinte sau progres. Nu mai credem in ele, credem in razboi.“

Instinctul de supravietuire pune stapanire pe individul aflat in primele linii si il transforma din fiinta rationala in animal aflat in postura de a-si apara viata cu orice cost: “Toate celelalte manifestari hiberneaza; numai viata pandeste permanent pentru a ne apara de amenintarea mortii; ne-a transformat in animale cugetatoare pentru a ne da arma instinctului; ne-a erodat sentimentele, ca sa nu pierim in fata groazei care ne-ar coplesi daca am gandi clar si constient; a trezit in noi simtul camaraderiei, pentru a ne salva din abisul singuratatii[...]“

Distrugerea unei generatii intregi trece de numarul celor cazuti in lupta si ii include si pe aceia care, desi au supravietuit, se trezesc ca acum, cand viata lor abia ar trebui sa inceapa cu adevarat, nu cunosc o alta meserie decat pe aceea de om de razboi, caci nu au avut vreme sa cunoasca si altceva: “Ani de-a randul, indeletnicirea noastra a fost aceea de a ucide – a fost prima profesie a existentei noastre. Tot ce stim despre viata se margineste la moarte. Ce se va mai intampla dupa aceea? Si ce-o sa se ajunga de noi?“.

Eric Maria Remarque, nascut Eric Paul Remarque, si-a schimbat prenumele odata cu publicarea romanului “Nimic nou pe frontul de vest” in onoarea mamei sale, Anna Maria Remark. El insusi a servit in razboi, pe frontul de vest, suferind o rana la piciorul stang si petrecandu-si restul razboiului intr-un spital din Germania.*

*Sursa Wikipedia

Eu si Sherlock Holmes ne-am “reintalnit” anul acesta dupa experienta crimelor din Baltimore de acum ceva vreme. Atunci imi declaram dezamagirea si nici nu imi propusesem sa ii mai acord o a doua sansa, insa aceasta a venit la insistentele unei persoane dragi mie care imi recomanda cartea aceasta cu incredere. El o citise in copilarie, eu aveam sa o citesc la 24 de ani.

De data aceasta insa, experienta s-a dovedit a fi una placuta. Cartea mi-a tinut companie dimineata in drum spre birou si a reusit sa ma tina interesata.

Ideea sta in felul urmator: sir Henry Baskerville apeleaza la serviciile lui Sherlock Holmes pentru a-l ajuta sa elucideze misterul ce planeaza asupra familiei sale de generatii intregi. Tanarul abia mostenise o avere importanta de la unchiul sau, zvonurile fiind ca acesta fusese ucis de catre un caine fioros, care bantuia noaptea prin mlastina din jurul casei, totul fiind parte din povestea ce alcatuia blestemul acestei familii.

Impreuna cu Watson, Holmes accepta cazul pe care intr-un final bineinteles ca il rezolva. Nu va stric placerea insa dandu-va mai multe detalii, va zic doar ca mie mi-a captat interesul si ca alta data nu ma voi mai feri de aventurile detectivului Sherlock Holmes.

Rating: ★★★☆☆ 

Mno, a trecut atata vreme de cand am terminat de citit cartea asta, incat mi-e greu sa ma urnesc sa scriu despre ea.

Anul asta a fost ceva mai incarcat pentru mine, asa ca din pacate am avut putin timp pentru citit si de aceea am lasat deoparte ceva titluri de pe lista mea de lectura si m-am indeletnicit cu ceva politiste, mai scurte si usurele, asa cat sa imi amagesc cumva pofta de citeala.

Josef  Vadassy, personajul principal al romanului de fata, este un tip aflat in vacanta, ce ajunge sa fie obligat de Politie sa ii ajute la descoperirea si arestarea unui spion, ce ameninta interesele Frantei. Sub amenintarea ca va fi expulzat din tara, fiind ungur si neavand cetatenie, Vadassy se vede in postura omul obisnuit ce trebuie sa se comporte timp de cateva zile precum un detectiv, incercand sa afle informatii de la restul oaspetilor din hotel pe care le raporteaza periodic politiei.

Nu e un roman care sa te tina cu sufletul la gura, nu are farmecul unui caz rezolvat de Hercule Poirot sau Sherlock Holmes, dar daca vreti o lectura usoara de vacanta, atunci cand stati lungiti la plaja sub umbrela, e o alegere buna.

Eu, odata ce am terminat-o, am scotocit pe raft dupa ceva cu spirit de aventura, asa ca acum imi tine companie “Cainele din Baskerville“.

Rating: ★★★☆☆ 

V-am plictisit prea mult zilele acestea cu povesti din plimbarea mea la Roma, asa ca m-am gandit sa va plictisesc vorbindu-va despre ultima carte pe care am citit-o.

De ceva vreme aleg numai carti micute, pentru ca mi-e usor sa le iau cu mine si pentru ca oricum am putin timp liber pentru lectura. Astept sa treaca urmatoarele 2-3 luni, sa scap de disertatie si de licenta si am cateva romane serioase ce ma asteapta cuminti in bibilioteca.

Motivul pentru care m-am apucat sa citesc “Pivnitele Vaticanului” este simplu: plecam la Roma si am zis sa fiu in tema. Plus ca imi doream de mult sa iau contact cu scrierile lui Andre Gide. Mi-a placut, dar nu m-a uimit, a fost o “reteta” tipic frantuzeasca, un fel de “little black dress” a literaturii: nu da gres si nu se demodeaza niciodata.

Pe scurt, un grup de oameni ce pretind a fi fete bisericesti, raspandesc zvonul ca Papa ar fi fost tinut prizonier si ca un impostor i-a luat locul. In acest scop, se strang bani din partea credinciosilor bogati, bani ce ar trebui folositi la eliberarea Papei. Adevarul nu este insa niciodata atat de simplu…

Romanul se bazeaza insa pe un personaj foarte interesant, Laf­cadio Wluiki, fiu nelegitim al unui conte batran si bogat. Felul in care este construit Lafcadio, aspiratiile sale, trasaturile aparte, il fac sa se distinga de restul personajelor si sa ocupe un rol central, mai ales din momentul in care comite asa-zisa crima gratuita.

E o carte ce se citeste usor si e potrivita pentru o vacanta lenesa in care vrei sa te relaxezi. Mie mi-a placut.

Rating: ★★★★☆ 

Dupa cum vedeti, de data aceasta nu am mai inceput cu un citat pe care eu il consider reprezentativ pentru opera de fata. Si asta pentru ca in acest caz am facut o selectie intreaga de afirmatii demne citit si recitit si le-am organizat pe toate mai jos.

Va spun de la inceput ca aceasta carte mi-a inselat total asteptarile: mi le-a inselat insa in sensul bun, caci nu imi imaginam ca o voi citi cu atata placere.

Daca ati cochetat vreodata cu ideea de a fi scriitor, atunci cartea lui S. Maugham ar putea fi un bun ghid de inceput. Te poate speria, te poate atrage, te poate uimi prin sinceritate sau te poate ambitiona. Somerset vorbeste simplu si franc despre meseria de scriitor, despre inceputurile si esecurile sale si despre avatanjele, dar si responsabilitatile ce vin odata cu succesul.

Nu mai lungesc vorbaria si va las direct cu citatele:

Cotidianul este domeniul cel mai bogat al scriitorului. Caracterul lui neasteptat, deosebit, infinita-i varietate, ii ofera un vast material. Omul de vaza este de cele mai multe ori plamadit dintr-o singura bucata; omul  marunt, in schimb, este un ghem de elemente contradictorii, e inepuizabil.

…perfectiunea are un cusur grav: devine repede plictisitoare. Proza lui Swift este ca un canal francez, strajuit de plopi, ce curge printr-un incantator tinut de dealuri. Farmecul sau linistit te umple de multumire, dar nu-ti trezeste emotii si nici nu-ti stimuleaza imaginatia.

Chibzuind mai bine, mi se parea ca trebuie sa aspir la luciditate, simplitate si eufonie. Am asezat aceste trei calitati in ordinea importantei pe care le-o atribui.

Unii scriitori lipsiti de judecata clara sunt inclinati sa creada ca ideile lor au o mai mare semnificatie decat pare la prima vedere. E magulitor sa crezi ca ele sunt prea profunde pentru a fi exprimate chiar pe intelesul oricui, si niciodata nu le-ar trece prin minte unor asemenea scriitori ca este doar vina mintii lor, inapte de o gandire precisa.  [...] Nu e greu sa te convingi ca o fraza e cu-atat mai semnificativa, cu cat e mai putin inteleasa. Si nu lipseste mult sa cazi in naravul de a-ti incredinta hartiei impresiile in toata nebulozitatea lor originara. Se vor gasi intotdeauna natarai care sa descopere in ele un sens ascuns.

Mi se pare o nebunie sa afirmi, ca atatia altii astazi, ca cineva e un geniu pentru ca a scris cateva piese inteligente sau a pictat un numar de panze reusite. E bine sa ai talent; dar putini oameni il au. Cu talent artistul va realiza doar opere de mana a doua, ceea ce insa nu trebuie sa-l indispuna, caci aici se incadreaza nume ce au dat opere de un merit incontestabil. Nume ce au produs romane ca Rosu si negru, poeme ca un Flacau din Shropshire, panze meritorii ca ale lui Watteau.

Nu e cu nimic mai merituos sa fi citit o mie de carti decat sa fi arat o mie de ogoare. Nu e mai vrednic de lauda sa faci o descriere de lauda a unui tablou decat sa descoperi de ce s-a defectat un automobil.

…eliberarea femeii a schimbat in asa masura conceptia barbatilor asupra importantei castitatii, incat gelozia nu mai e o teama de tragedie, ci doar o comedie.

[...] cand e vorba de comedie, cautarea realismului cu orice pret mi se pare nejustificata. Comedia e ceva artificial, asa incat nu realitatea, ci doar aparenta firescului isi are locul aici. Rasul trebuie cautat de dragul rasului.Tinta dramatugului nu e sa reprezinte viata ca atare (tragica indeletnicire), ci sa faca pe marginea ei comentarii satirice si cu haz. Publicul nu trebuie lasat sa se intrebe daca asemenea lucruri se petrec. Trebuie sa se multumeasca sa rada.

Rating: ★★★☆☆ 

Inceputul acestui an a fost sarac pentru mine in materie de lecturi. Agitatia sesiunii si oboseala acumulata m-au facut sa ma tin departe de cartile mele ceva vreme.

Am reluat insa seria lecturilor cu un volum de mici dimensiuni, pe care il tot amanasem de mult timp. E vorba bineinteles despre “Dublu limbaj”, romanul pe care W. Golding nu a apucat sa il termine inainte de a muri si care a fost publicat pentru prima data in 1995, la 2 ani de la moartea autorului sau.

Numele lui Golding este insa aproape instantaneu asociat cu titlul primului sau roman, ce ramane de altfel si cea mai cunoscuta opera a sa “Imparatul mustelor”. In 1983, Golding primeste Premiul Nobel pentru Literatura „…pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi.” (sursa Wikipedia)

Dublu limbaj reprezinta o introducere in lumea fascinanta a Oracolului din Delphi, urmarind destinul Pythiei, preoteasa lui Apollo. Naratoarea isi incepe povestea inca din vremea copilariei, inainte de a fi descoperita de catre Ionides, cel care o aduce in Delphi si o transforma dintr-o copila salbatica in Prima Doamna a Oracolului lui Apollo.

Eu am privit romanul mai putin din prisma talentului cu care intamplarile sunt relatate si mai mult din prisma lectiei de istorie pe care o dezvaluie cititorilor. Bineinteles ca nu ma refer la tipul de lectie intalnita in manualele de liceu, pline de date exacte si tone de denumiri pe care nimeni nu reuseste sa le retina, ci la o lectie aparte, invaluita sub forma unei povesti , ce ar trebui sa reuseasca, precum in cazul meu, sa iti trezeasca curiozitatea de a afla singur mai mult.

Se “simte” totusi faptul ca mai era ceva de lucru la acest roman, ba chiar lipseste un pasaj, insa chiar si asa mie a reusit sa imi redeschida apetitul pentru lectura.

Rating: ★★★½☆ 

A trecut o saptamana  de cand am terminat de citit cartea si eu abia m-am urnit sa scriu ceva despre ea. Si nu-i vina ei saracuta, ca mi-a placut.

Eu nu ma prea dau in vant dupa romane politiste, dar aceasta a venit cu o recomandare  la mine, asa ca am bagat-o in fata altora de pe lista de lecturi.

Iata despre ce e vorba: in societatea buna a Londrei are loc o crima neasteptata. Doamna Bendix moare otravita, mancand bomboane dintr-o cutie primita cadou de la sotul sau, care la randul sau o primeste de la o cunostinta de la club, care -asa cum va imaginati dja – a primit-o prin posta din partea unei cunoscute firme de bomboane.

Cum Politia nu reuseste sa descopere criminalul, in scena intra grupul de “criminalisti” condus de Roger Sheringham, oameni pasionati de criminalistica ce hotarasc sa se implice de aceasta data in rezolvarea unui caz real.

Romanul consta asadar in expunerea a 6 teorii diferite privind asasinatul, fiecare avand o persoana diferita pe post de acuzat si o logica bine inchegata in spate. De fiecare data insa, noul vorbitor reuseste sa zdruncine teoria predecesorului, asa ca ramane de vazut care va fi rezolvarea acceptata drept adevarata in final.

Eu recunosc ca prima teorie formulata de mine a fost una gresita, insa a doua a fost cea corecta. Cred ca o sa incep sa mai strecor din cand in cand printre lecturile mele si cate un roman politist, pentru ca mi se pare incitant sa creezi teorii si sa incerci sa intuiesti alibiuri, motive si dovezi.

Astept pareri daca ati citit deja cartea sau recomandari de alte romane politiste pe care as putea sa le mai incerc(am mai citit pana acum doar Crima in Orient Express  – Agatha Christie si Trilogie in alb: Trandafirul Alb, Pescăruşul alb, Îngerul Alb – Constantin Chirita).

Rating: ★★½☆☆ 

Am vrut sa ma plimb prin Africa,  sa ii cunosc putin din senzualitate si sa ii descopar farmecele. De-asta am ales romanul de fata, care nu a fost totusi ceea ce ma asteptam.

Irene, tanara protagonista a romanului este cel putin atipica pentru rolul in care este “distribuita”: ea nu numai ca nu castiga simpatia cititorului pe durata lecturii, ci dimpotriva, are un caracter antipatic, care o face sa fie nesuferita.

Cleptomana si dornica de placeri senzuale, cam asta ar fi pe scurt descrierea acestei fete misterioase, care crede ca prin oferirea trupului sau poate vindeca oamenii si le poate schimba viata.

Cred ca autoarea a vrut sa socheze un pic lumea occidentala, vorbind despre jungla din orase, unde oamenii se lupta zi de zi pentru supravietuire, precum niste fiare salbatice. Pe mine totusi nu m-a convins si romanul mi-a parut a fi rodul imaginatiei unei adolescente rebele, care incearca cu tot dinadinsul sa sparga tiparele si sa remarce astfel.

Nu pot spune insa nici ca nu mi-a placut deloc. Mai degraba va invit sa o cititi si voi si sa va intoarceti apoi aici cu pareri noi. Iar daca vreti un mic sfat de la mine, iata-l: nu-i o lectura tocmai buna de sarbatori; mai asteptati pana in ianuarie, cand se va potrivi de minune cu gerul diminetilor inghetate s posomorate de dupa vacanta.

Rating: ★★★☆☆ 

Auzisem atat de multe despre “Amantul doamnei Chatterley”, incat poate ca am avut asteptari prea mari.

Cert e ca mi-au trebuit cateva zile sa gasesc acea tragere de inima pentru a scrie pe blog aceste randuri in care va spun ca, dupa umila mea parere, romanul este unul bunicel, insa nu extraordinar.

In primul rand titlul pe mine m-a dus cu gandul la un personaj principal masculin, misterios tocmai din cauza faptului ca nu ii este “rostit” numele. Nu m-am gandit insa ca personajul principal va fi femeia, tocmai pentru ca barbatul este definit in raport cu ea: este amantul doamnei Chatterley si nu amanta domnului Parkin.

Constance Chatterley este o tanara lady al carei sot ramane invalid in urma razboiului, de aici incepand drama conjugala a cuplului. Constance se vede in ipostaza de “sotie-calugarita”, privata fiind de placerile trupului din cauza conditiei sotului sau Clifford.

Impulsionata chiar de Clifford sa se bucure de aceasta latura a vietii impreuna cu un alt barbat, Constance ajunge sa se implice intr-o relatie cu Oliver Parkin, paznicul de vanatoare de pe  domeniul unde locuia. Din clipa in care cei doi incep sa vada mai mult decat o simpla aventura in intalnirile tot mai dese, intre ei intervine diferenta de clasa sociala, ce ii plaseaza in lumi total diferite.

Oliver Parkin mi s-a parut cel mai interesant personaj din tot romanul. Om simplu, lipsit de educatie, face dovada unei inteligente native, fiind capabil sa ramana obiectiv in privinta retiei sale cu Constance, in ciuda sentimentelor pe care recunoaste ca le are pentru ea.

Cartea poate fi privita din numeroase perspective, asa ca intr-un final de acestea depinde perceptia cititorului asupra romanului. Ca ultima mentiune, tin sa spun ca povestea ar fi meritat un alt final, unul ceva mai clar. In felul in care a fost, mie mi-a lasat impresia de carte neterminata; si eu nu sunt omul care sa duca lipsa de imaginatie, insa romanul de fata mi-a lasat impresia ca a avut o poveste suficient de bine inchegata incat sa beneficieze si de o incheiere pe masura.