De m-ar intreba cineva pe mine daca imi place Dostoievski sau nu, probabil i-as zambi, insa nu i-as spune nici Da, nici Nu. Si asta pentru ca nu cred ca Dostoievski “place” cuiva. Pe Dostoievski il simti. Ii recunosti opera chiar daca numele nu e pe coperta.

Ce mi se pare mie genial e faptul ca acum, in 2010, eu citesc o carte scrisa cu aproape 200 de ani in urma si totusi citind reusesc nu doar sa imi imaginez personajele, dar si sa vizualizez interioare cu samovare mereu pregatite pentru un ritual al ceaiului mai ceva decat la englezi, rochii complicate de catifea si coafuri sofisticate si cocuri impletite.

Si pentru cateva clipe traiesc si eu acele vremuri si iubesc impreuna cu personajele din carte, iar suferinta lor o simt si eu, pentru ca e reala, e dura, e viata simpla de zi cu zi, expusa in toata “splendoarea” mizeriei de care noi oamenii suntem capabiliuneori.

Dostoievski e insa un “tata” nemilos pentru personajele sale, caci nu le cruta si nu le iarta nici o greseala. De altfel “pacatul” multora e acela al iubirii neimpartasite, ce pare totusi a fi o cruce pe care personajele o poarta cu mandrie si demnitate. Dostoievski face astfel portretul celui care merita sa cunoasca adevaratul sentiment al dragostei si il trece prin toate incercarile si suferintele, fara a stirbi insa din frumusetea iubirii.

Drept concluzie, marturisesc ca mie mi-ar fi greu (daca nu imposibil) sa intorc ultima pagina a unui roman semnat de Dostoievski si sa spun: Mi-a placut. Mai probabil este sa am inima stransa, un gol in stomac si cateva mii de ganduri care imi gonesc prin cap. Abia dupa ceva timp, pot sa declar (mai mult mie decat altora) ca il admir pe Dostoievski pentru capacitatea de a vedea atat de adanc in sufletul omului si il invidiez pentru talentul cu care a reusit sa transpuna totul in cuvinte.

“Sangerand, te-am iubit!”

Rating:  

Prima data cand am deschis o carte de Dostoievski aveam 14-15 ani. Era vorba de “Adolescentul” si ajunsese intamplator in mainile mele si imi amintesc ca nu am reusit sa o duc la capat. Cativa ani mai tarziu si cateva lecturi in plus ale acestui autor, am ajuns sa “ma indragostesc” de scrierile lui.

“Umiliti si obiditi” a fost exact ceea ce ma asteptam, iar cei care cunosc macar o alta opera a autorului stiu la ce ma refer; sunt anumite detalii ale scriiturii lui Dostoievski, elemente ce reapar constant in operele sale si care formeaza un fel de tipar ce devine usor de recunoscut

Romanul de fata este povestea unor vieti unite prin durere, saracie si nedreptate. Vanea, asa-zisul personaj principal al cartii, fusese crescut de mic de familia Ihmenev, parinti la randul lor ai unei fete pe nume Natasa.

Intre cei doi, Vanea si Natasa, se naste o poveste de dragoste ce nu dureaza insa mult, ci doar pana la aparitia lui Aliosa, fiul unui print din Petersburg, a carui mosie era  in administrarea batranului Ihmenev.

De indata insa ce printul aude zvonurile privind o posibila idila intre fiul sau si Natasa, acesta intervine intre ei acuzandu-l pe tatal fetei de furt si pornind un proces ce trebuia sa devina o piedica morala in relatia celor doi tineri.

Abia din momentul in care familia Ihmenev se muta in Petersburg pentru a continua procesul cu printul, incep toate suferintele si umilintele lor. In ciuda propriilor sentimente pentru Natasa, Vanea devine complicele acesteia in relatia ei cu Aliosa, fiind de-a lungul intregului roman confidentul fetei si umarul pe care aceasta isi plange suferintele.

Desi diferita din multe puncte de vedere, situatia lui Vanea mi-a amintit de printul Lev Nikolaevici Miskin din “Idiotul” si de iubirea sa pentru frumoasa Nastasia Filippovna: acelasi sentiment pur, ingenuu, capabil de orice sacrificiu pentru fiinta iubita, chiar si cand aceasta il raneste.

(more…)