Mai spuneam eu acum ceva timp ca sunt sofer de 6 ani deja, asa ca nu as prea avea de ce sa ma panichez atunci cand trebuie sa ma urc la volanul unei masini noi pentru mine.

Cu toate acestea mi s-a intamplat ieri sa am asa un mic moment de panica, incat preferam sa merg 2 statii pe jos ca sa imi iau bilet de autobuz si apoi sa schimb 2 autobuze ca sa ajung unde trebuia.

De ce?

Masina la volanul careia ar fi trebuit sa ma urc era un Renault Laguna, pe care il mai condusesem o singura data in trecut, cand i-am busit o roata datorita – corect ar fi sa zic din cauza – unei mari gropi din asfalt. Ei bine si de atunci am ramas asa cu o frica de masina asta, de parca era un fel de Bau Bau al tuturor masinilor.

Ma gandeam ieri ca e prea mare fata de masina mea, ca e diesel si eu am condus pana acum mai mult masini pe benzina si tot asa eram mega stresata pana sa ma urc la volan.

Cand am ajuns cu bine la destinatia mea pot sa va spun ca ma simteam foarte mandra de mine, de parca savarsisem cine stie ce minune.

A fost prima data cand am avut ceva emotii cu ocazia urcatului pentru prima data la volanul unei masini, cu toate ca mai teama ar fi trebuit sa-mi fie atunci cand am condus for the first time o masina ce mergea pe gaz…dar asta e alta poveste deja.

Tot asa legat de inceputuri si masini, pot sa va spun o intamplare amuzanta, de cand am condus eu pentru prima data un Fiat si am plecat nestiind cum e cu marsarierul. Si cum parcasem cu fata si nu reuseam de nici un fel sa bag in viteza, am profitat de faptul ca era o mica panta si am scos-o din viteza si am lasat-o sa alunece usurel afara de pe locul de parcare.

Sa va mai spun ca urmatoarea parcarea a fost una laterala si cu suficient loc si in fata incat sa ies direct? Am aflat mai tarziu ca trebuia sa apas pe schimbator ca sa intre in viteza, dar asta era deja dupa ce imi terminasem toata treaba cu masinuta pe ziua respectiva.

La voi cum e cu masinile la inceput? Va obisnuiti repede sau vi se mai intampla stangacii precum mie?

Sa incep prin a recunoaste un adevar rusinos: am picat sala prima data cu 21 de puncte. Jale mare, imi doream atat de mult permisul, visasem atata la acea zi si tot nu am fost capabila sa ma mobilizez si sa invat ca lumea ca sa iau din prima.

Cand am fost reprogramata pentru a sustine a doua oara examenul, am mers insotita de matusa mea. Am intrat, am completat testul si dupa ce am iesit am ramas in curte asteptand rezultatele impreuna cu toti ceilalti candidati. Asa se proceda pe atunci in Giurgiu. Asteptam sa iasa politistul si sa inmaneze dosarele celor care au picat, insemnand ca ceilalti care nu si-au primit dosarele inapoi au luat sala si merg mai departe la traseu.

Si cand iese domnul politist, matusa mea are inspiratia de a-mi spune: “Daca pici si de data asta te fugaresc pe aici de fata cu toata lumea!”. Atat mi-a fost.

Eu stateam undeva mai departe de ea, asteptand pliiiiina de emotii. Si ajunge politisul la ultimul dosar si vad ca se uita la mine si mi-l intinde.

Vaaaaai! Nu se poate! Simt cum ma prabusesc, ma uit si spre matusa mea, ma uit la politist si ma indrept catre el, cautand in acelasi timp o modalitate de a o taia la fuga de acolo cat mai repede, ocolind-o pe matusa evident.

La momentul aceasta cred insa ca e nevoie sa fac o paranteza: nu provin dintr-o familie agresiva, cu antecedente violente sau care isi maltrateaza copiii. Provin pur si simplu dintr-o familie cu mult mult simt al umorului, ceva mai  zapacita, si stiam ca matusa era in stare sa ma fugareasca nitel pe acolo doar sa ma faca de rusine ca sa ma motiveze ca data viitoare sa invat ca lumea.

Ma indrept asadar cu mana tremuranda inspre dosarul intins, cand vad ca persoanele aflate langa politist incep sa zambeasca. Eu in gandul meu: “Ce nesimtiti, rad de mine acuma ca ei s-au vazut cu examenul luat!”. Cand sa iau dosarul, vad ca politistul il retrage si il inmaneaza unui domn care deja cred ca se bucura ca a luat examenul. Eu nu avusesem cum sa vad ca pe dosar era poza unui barbat mustacios, insa cei de langa politist vazusera si tocmai de asta zambeau cand m-au vazut cum vedeam cu o mutra abatuta de parca mergeam la taiere.

Bun. Deci luasem sala. Urma traseul, care in Giurgiu se sustine in aceeasi zi.

Ne indreptam catre locul cu pricina. Tot ce-mi amintesc este comentariul politistului cand a vazut bluza cu care eram imbracata: “Ia uitati-va la domnisoara, nici nu are permis inca si se viseaza sofer de curse cu Ferrari.” (purtam o bluza cu sigla Ferrari in acea zi)

Evident ca am luat si traseul si ca eram in culmea fericirii, insa n-am putut deloc sa uita spaima aceea pe care am avut-o atunci cand am crezut ca am picat pentru a doua oara examenul.

La voi cum a fost? Ati reusit sa va obtineti permisul din prima incercare?

Intr-o mare de firme care dau tepe, au servicii de relatii cu clientii de toata jena, sau nu respecta clauzele contractuale etc., cand se intampla sa dai peste o companie care te “cucereste” din prima eu zic ca e mare mare chestie si merita sa o spui si altora.

Dupa experiente nefericite cu alte banci din Romania, am ajuns acum vreo 2-3 saptamani pentru prima data intr-o agentie ING in calitate de potential client.

Toata lumea stie ca personalul cu care interactionezi in cadrul unei companii,  mai ales fiind vorba de servicii, face toata diferenta intre o interactiune placuta si una neplacuta, de aceea ii salut acum pe oamenii care lucreaza in sucursala ING din Giurgiu si le multumesc pentru rabdare cu care au raspuns la toate intrebarile si nelamuririle mele.

Pe langa experienta placuta avuta in agentie, am mai fost placut surprinsa cand m-au sunat sa ma anunte ca mi-a sosit cardul chiar si intr-o sambata dimineata si ca pot veni sa-l ridic – asta in ciuda faptului ca mi se spusese clar ca in trei zile o sa soseasca, deci nu ma asteptam sa mai primesc vreun anunt, asa ca inca o bila alba pentru ei.

Aseara am avut ce-a de-a treia interactiune cu ei pe Twitter, am pus o intrebare pe la ora 18 sau chiar mai tarziu si ma asteptam sa primesc un raspuns a doua zi – daca il primeam. Am fost foarte surprinsa sa vad ca pe la ora 23 primesc deja raspunsul pe care il asteptam, insotit de scuze pentru intarziere si promisiunea de a primi si mai multe detalii astazi.

Sper ca nu am sarit prea repede cu lauda in cazul acestei companii, insa mi-a placut maniera mai putin rigida in care am reusit sa interactionez cu ei pana acum (atat in sucursala, cat si telefonic sau prin social media).

Voua vi s-a intamplat sa fiti in situatia aceasta de dragoste la prima vedere cu o companie? Care si de ce?

Buuuun.

In timp ce scormoneam eu de zor acolo, tot auzem o voce de femeie din ce in ce mai tare: ” Ionuuuut! Ionuuuut! Unde esti mama?”

Peste 30 de secunde iar: ” Ioooonuuut! Aoleu mi-au furat copilul! Mi-a disparut copilul! Unde sa fie baiatul meu ca acu’ 2 secunde era langa mine! Ionuuuut!”

Ma uit si eu in jurul meu un pic, nu vad pe nimeni si mi se pare ciudata situatia mai ales ca in afara de mine, doamna respectiva si o gramada de masini nu mai era nimeni in jur.

Si sa vedeti faza…

Termin eu ce aveam de cautat si aranjat in portbagaj si cand sa ma duc sa intru iar in masina, ce sa vezi?

Lasasem usa deschisa pe jumatate la sofer si cocotat jumatate pe pragul masinii imi zambea un copil de aproape 2 ani, carliontat si murdar de ciocolata la botic.

“Ionuuuut!!!” – se aude iarasi mama disperata.

- Doamna, acesta este cumva copilul dumneavoastra? intreb eu timid, aratand spre masina mea.

Cucoana nu prea si-a dat seama incotro arat exact si a venit nedumerita spre mine. Si-a luat copilul fara sa spuna nimic,  doar mi-a aruncat o privire urata si dusmanoasa de genul “stiu ca tu voiai sa-mi furi copilul”.

True story.

De la Giurgiu la Bucuresti sunt doar 60 de km. Drum de o ora, din cauza localitatilor in care sunt mereu presarate radare ce mai reteaza din avantul soferilor.

De fiecare data cand sunt singura in masina reusesc sa apreciez mai mult lucrurile pe care le vad, fie ele si niste banale lanuri de grau sau culturi de rapita.

Am observat ca nu multi se bucura de peisajele pe langa care trec in drumul lor spre o destinatie. O “simpla” padure, o biserica urcata in varf de deal, un drum strajuit de arbori inalti, nu incanta ochiul oricarui trecator, ramanand de multe ori neobservate.

Anul acesta stiu ca am zarit niste nuante vesele pe E70 inca de la inceputul primaverii, iar de atunci am tot vazut cum se schimba peisajele si culorile, odata cu trecerea anotimpurilor.

Tot anul acesta am constientizat si ca am trecut de sute de ori pe acest drum, insa nici macar o data nu am urcat pana la crucea de la Calugareni, ridicata acolo in cinstea lui Mihai Viteazul. De fiecare data imi spuneam ca acum ma grabesc si nu am timp, dar ca la intoarcere sau data viitoare sigur ma voi opri. Si iata ca au trecut ceva ani de cand ma tot amagesc singura.

Va sugerez sa fiti mai atenti la lucrurile ce va inconjoara si sa va bucurati de ele. Daca tot fac parte din viata voastra si le dedicati ceva timp – pentru mine orice excursie acasa presupune 2 ore pierdute pe acest drum – macar sa profitati la maxim de el. Sau cum spun americanii… make the most of it!

Drumul vostru spre casa pe unde trece si ce anume vedeti pe geam?

Dupa 2 examene avute astazi si ceva timp petrecut incercand sa duc lucrarea de disertatie la bun sfarsit, ma opresc la restaurant din fata blocului meu sa pap ceva.

Asadar ma aflam eu linistita pe terasa, tocmai ce terminasem ceva bun, gustasem si ceva desert minunat, cand incep sa simt ceva rece pe piciorul meu.

Ignor senzatia. Ma gandesc ca pur si simplu mi-a cazut ceva ud pe picior.

Cateva minute mai tarziu senzatia persista. Zic sa ma uit sa vad ce e si prin intunericul care era deja afara, vad o chestie lunguta si subtire pe piciorul, aproape sa imi intre pe sub blugi.

Ei bine si de aici a inceput distractia. Eu care nu ma prea manifest asa in public, mai ales intr-un loc unde merg frecvent, am inceput sa urlu fara sa ma pot controla: “E ceva pe piciorul meeeu! Aaaaa!!!”. Ceva de genu’.

Mai mult decat atat, am impins toata masa din fata mea, m-am tras cu scaunul mai in spate, mi-am scos balerinul si am inceput sa zvancnesc ca apucata din picior.

Fusese un biet melc, fara cochilie, care probabil isi cauta un adapost pe al meu picior. N-a fost sa fie.

Sa va mai spun ca am ajuns de amuzamentul celor din preajma? Nu cred ca e nevoie… Cineva, cu umor “de calitate”, imi spunea sa stau linistita ca a fost doar Vaduva neagra.

In urma intregii intamplari a ramas doar o dunga uda pe asfalt, pe acolo pe unde s-a tarat, rusinat de intamplare, melcul fara casa.

Box Tunnel

Cu ajutorul prafului de pusca, constructia tunelului a durat mai putin decat in mod obisnuit, insa din cauza degajarilor de monoxid de carbon, 100 de muncitori au murit intoxicati pe durata lucrarilor.

Astazi, noi, in calitate simpli calatori, ne-am urca in tren si am strabate tunelul fara a-i acorda nici cea mai mica importanta. Pentru ca nu inseamna nimic pentru noi, pentru ca e doar unul din multele locuri prin care am trece pana a ajunge la destinatie, pentru ca nu stim nimic despre istoria lui.

Insa odata ce stim, se schimba ceva?

…  in care trebuie sa termin odata cu master-ul complet inutil pe care l-am facut si cea de-a 2-a facultate care nu stiu cand o sa imi foloseasca.

… dupa care o sa ma simt libera.

Stiti cum sunt eu? Sunt genul care acum cand e pe ultima suta de metri cu disertatia, sta in casa, desi nu face absolut nimic, dar nici nu vrea sa iasa afara pentru ca ar trebui sa treaba peste sentimentul de “vinovatie” ca nu a stat sa termine odata nenorocita de lucrare.

De-asta simt eu ca trebuie sa treaca aceste 2 luni ca sa ma simt libera. Si cu toate ca am mai trecut prin astfel de momente, si la BAC si la licenta, si stiu ca nu o sa fac nimic – dar absolut nimic – pana nu o sa simt eu cu adevarat presiunea timpului care trece si a termenului limita ce se apropie, stau inchisa in casa si ma “autopedepsesc”, de parca asa doar-doar s-o lipi de mine cheful de a face ceva.

Cand colo, stau intr-adevar inconjurata de carti, articole stiintifice (mai degraba stiintifico-fantastice if you ask me) si alte nebunii, insa in loc sa-mi arunc un ochi pe ele, imi petrec ziua cocotata in varf de pat uitandu-ma la seriale.

Si cu toate ca ma cunosc atat de bine, nu reusesc sa imi schimb proastele obiceiuri.Poate si pentru ca pana acum aceste proaste obiceiuri au dat rezultate bune – n-am picat niciun examen, n-am luat note mici nici la BAC nici la licenta in ciuda puturoseniei ce zace in mine. Poate ca asa mi-e felul, sa fac lucrurile bine doar atunci cand sunt presata de timp si cand stiu ca efectiv nu am cum sa mai evit sa fac acel lucru.

Cat despre ce va urma dupa aceste 2 luni… am o gramada de planuri minunate si idei marete. Ca si cum tot ceea ce sta acum intre mine si fericirea mea sunt aceste 2 luni.

Voi cum sunteti?

Mie-mi pare bine insa ca simt ca am reintrat in ritmul acela de la inceputuri, in care aveam in fiecare zi chef sa scriu ceva pe blog si eram plina de idei si energie.

Apoi, pe la inceputul anului trecut, tocmai cand implinise si el blogul un anisor, l-am cam abandonat, in sensul ca nu prea mai aveam timp sa ii acord atentie. Era perioada in care tocmai ma angajasem, imi placea si imi place inca mult ceea ce fac, insa mi-a luat ceva vreme sa ma acomodez cu un nou ritm de viata.

Se vede si in arhiva ca prin primavara-vara cam uitasem de el. Intr-un timp scosesem arhiva de pe blog ca sa nu o mai vad asa trista si goala, insa acum o vreau acolo, sa ma ambitioneze. Cu toate acestea scrisul pe blog nu e pentru mine doar un act de vointa, nu mi-am facut un scop in viata din a-mi scrie gandurile si ideile online ci pur si simplu… imi place la nebunie!

Inca ma amuz citind primul meu post pe blog (2 linkuri catre el intr-un singur articol, tre’ sa fie si asta o chestie…) si-mi amintesc cand m-am uitat prima data in analytics si am vazut vreo 70 de unici pe zi. Mi se parea ceva fantastic! 70 de oameni care intr-un fel sau altul ajunsesera in coltul meu de internet si care imi acordase pentru putin timp atentia lor.

Si am crescut si eu odata cu numarul de cititori, insa si acum ma uit cu aceeasi bucurie de atunci in datele din Google Analytics, insa pe langa bucurie acum mai simt si ceva ce eu as numi… responsabilizare. Ma gandesc ca daca tot sunt oameni interesti de ceea ce scriu eu aici, ar trebui macar sa ii tratez cu respect si sa dovedesc ca pot face o treaba serioasa si … constanta.

Asadar, La multi ani blogului si multumiri voua, cei care cititi acum aceste randuri!

Sa aveti o primavara insorita si plina de energie!

In ultima perioada am petrecut ceva timp gandindu-ma la lucrurile si mai ales la oamenii importanti din viata mea. Si tot incercand sa gasesc un raspuns, am cautat criterii dupa care sa pot face “departajarea”.

Astfel am realizat ca nu conteaza cat sunt de destepti, de frumosi sau de amuzanti, relevanta fiind doar implicarea mea sentimentala in ceea ce-i priveste si ce as fi dispusa sa fac pentru ei.

Acestia sunt oamenii cei mai importanti din viata mea. Aparent, doar. Caci pentru a avea grija de ei asa cum imi doresc si pentru a le putea oferi ceea ce consider ca merita, trebuie ca in primul rand sa fiu eu bine. La fel precum pentru a avea un bebelus sanatos, acesta trebuie sa aiba o mamica sanatoasa – ea trebuie sa se puna singura pe primul loc, pentru a-i face un bine copilului ei.

Nu sunt egoista, sau cel putin nu sunt atunci cand vine vorba de acei oameni speciali din viata mea. Ca intr-un cerc vicios si fericirea lor depinde de fericirea mea, asa ca si eu trebuie sa fiu bine pentru ca ei sa fie impacati.

Cu cat stau si ma gandesc mai mult, cu atat realizez ca am tot mai multe responsabilitati, fata de mine si fata de oamenii care ma iubesc. Orice lucru rau ce mi se intampla, nu ma afecteaza doar pe mine si tocmai de aceea consider ca fiecare dintre noi are datoria de a se pune pe sine pe primul loc.

Cu toate ca am vorbit la persoana I, eu nu sunt un caz aparte si nici nu este vorba de  o experienta persoanala. Si TU esti cel mai important lucru din viata ta!

Daca esti de alta parere, te invit sa mi-o spui.