And we’re not getting any younger.

Asta e ceea ce s-ar numi la mine: My New Year’s Revelation (nu resolution).

Nu e un gand placut sau care sa iti faca mai frumos inceputul de an. Dar e un gand pe care il avem cu totii la un moment dat. Barbatilor li se intampla pe la 50, eu insa m-am trezit acum si e o mare abrambureala in mintea mea: sunt atatea lucruri pe care trebuie sa le mai fac si simt ca timpul nu-mi mai ajunge. Nu stiu de unde sa incep, mi-e ciuda pe toti cei care vor o farama din viata mea si mi-as dori sa nu mai fiu atat de obosita ca sa nu mai pierd asa mult timp dormind, dar toate gandurile astea ma obosesc si mai rau.

Asa ca pierd timpul gandindu-ma la faptul ca timpul trece si pentru mine, nu doar pentru altii. Ma uit la fotografii vechi, in loc sa ies din casa pentru a construi amintiri noi. Fac proiecte si citesc carti pe care le-am mai citit odata, ca sa iau un examen. Imi doresc ca cineva sa ma intrebe odata cu ce nota am terminat facultatea si master-ul ca sa mai scap putin de frustrarea pe care incep sa o capat in timp ce constientizez cat de putin conteaza notele pe care nici eu nu mi le mai amintesc.

Nu sunt nici 2 ani de cand “cerseam” timp, nu pentru mine, ci pentru altii. Azi insa, il vreau tot doar pentru mine. Caci timpul trece, iar eu nu intineresc.

sursa foto

Revin cu intrebarile existentiale. Pentru ca nu pricep.

Ne intalnim pe scara blocului, la intrare, chiar si pe strada dar nu ne salutam. In schimb cand ne vedem in lift, dupa momentele penibile in care ne dam seama care cum sa stam ca sa nu ne atingem, urmeaza conversatia tipica: “mergeti mai jos/sus de 5?”, iar la final urarea de genul “o seara buna”, “numai bine” etc.

De ce?

Merg si cu autobuzul si acolo nu iti ureaza nimeni “O zi frumoasa” cand cobor. Ba chiar se bucura ca ramane mai mult spatiu (nu ca as fi eu mare si as ocupa mult loc). Si chiar si in autobuz, cand e inghesuiala stam lipiti unul de celalalt, deci nu moate fi apropierea fata de persoana cu care esti in lift.

E de vina simplul fapt ca suntem vecini? Dar cum ziceam mai devreme, in cazul intalnirilor in afara liftului oamenii nu se mai avanta la fel in a-si face urari unii altora.

In orice caz, mi se par neplacute aceste scurte momente petrecute in lift in compania unui strain. Si mi-aduc acum aminte de intalnirile de la ghena, despre care vorbeam anul trecut…

Voua vi se intampla la fel in lift?

Prin luna iulie, cand ma pregateam pentru un weekend de mare, eram in febra cumparaturilor de creme si lotiuni de tot felul si am zis ca profit si de o super-mega-hiper oferta la un gel de dus + crema de corp.

Buuuun. Am cumparat, si le-am pus bine in dulap, ca nu aveam nevoie de ele fix atunci. Prin octombrie le-am scos de la “naftalina” si le-am dat in folosinta.

Ei bine si de atunci ma tot vait eu in sus si in jos ca: “Doamne ce crema proasta face firma X. E oribila, se intinde super mult, si abia intra in piele si apoi raman foarte lipicioasa”.

Timp de aproape 3 LUNI eu m-am tot vaicarit si am zis prietenelor: “Nu cumparati creme de la firma X, ca-s naspa, uitati ce am patit eu”. Din neglijenta, nici nu am cumparat alta crema sa o inlocuiesc totusi.

Sambata, pe 4 decembrie, enervata la culme de aceasta crema, i-o dau verisoarei mele sa o testeze si ea. Incearca ea sa scape spunand ca ma crede pe cuvant, insa eu insist sa isi dea putin pe mana. Ei bine, cat de mare credeti ca mi-a fost mirarea cand am auzit-o spunand:

- Fraiero, tu nu vezi ca este gel de dus?????

DA! Din octombrie si pana la inceputul lunii decembrie  eu am folosit un gel de dus pe post de crema.

You can call me stupid if you want. O sa ajung fata aia proasta care nu stie sa citeasca nici macar o eticheta.

Recunosc, a fost o mega prostie din partea mea sa nu citesc ca de fapt pachetul cumparat de mine continea 2 geluri de dus si nu un gel + o lotiune.

Tin sa mentionez insa faptul ca, acest post a fost scris cu mainile catifelatesi hidratate de noua mea crema, care e pe bune crema si nu vreo alta minune, pentru ca am cumparat-o sub supravegherea atenta a mamei si a verisoarei, ambele fiind ingrijorate de acest nou nivel de aiureala pe care l-am atins prin fapta mea.

Si-acum, toate mistourile sa vina la mine!

Daca ai intreba 100 de oameni la intamplare, sunt sigura ca nici 10% dintre ei NU ar spune: “atunci cand e fericit”, sau “atunci cand isi tine pentru prima data copilul in brate” sau poate “atunci cand e la volanul masinii preferate” samd.

Majoritatea ar spune ca ajungi sa cunosti un om abia atunci cand e intr-o situatie limita, cand e nervos, cand sufera, cand lumea se darama in jurul lui, cand e disperat.

De ce? Durerea ne defineste mai bine decat starea de bine si impacare?

Sau poate pentru ca bucuria e mai usor de impartasit cu cei din jurul tau, pe cand durerea  incerci nu o arati decat celor in care ai incredere?

Ideile mele au pornit de la niste ganduri pe care le aveam in timp ce ma aflam in sala de asteptare a unei clinici. Cea mai mare frica a mea este sa merg la doctor. Nu sunt eu atunci cand intru intr-un spital si cand am un medic in preajma. Imi dau seama ca ma comport diferit, ca imi este teama si ca nu pot sub nicio forma sa imi ascund aceasta stare.

Asadar, cum este? E de ajuns sa ma vezi cat sunt de fericita cand am o carte noua in mana  sau trebuie sa ma vezi si speriata precum un copil in fata omului in halat alb, ca sa spui ca ma cunosti?

De fapt ceea ce incercam sa ascundem spune multe despre noi. Unii isi ascund sentimentele frumoase pentru ca nu stiu sa le exprime sau le este frica, iar  ceilalti ascund privirilor exact ceea ce ii inspaimanta. Pentru ca devenim vulnerabili: atunci cand spunem “te iubesc” sau “mi-e frica. tine-ma de mana”.

Eu insa cred ca sunt intr-o categorie mai speciala de oameni care incearca sa ascunda si sentimentele frumoase si monstrii intunecati. Pana acum am reusit sa spun “mi-e teama”. Mai am sa invat sa spun “mi-e dor”.

Asadar…cum cunosti cu adevarat pe cineva?

Ziceam acolo ca aproape toate deciziile (relativ) importante pe care le-am avut de luat pana acum au fost ceva spontan, “nepremeditat” si negandit. Ma incred teribil in instinctul meu si in ideile care imi trec fulgerator prin minte. Iau hotarari din motive care pe unii ii sperie, insa atata timp cat eu sunt impacata cu acele decizii stiu ca totul va fi bine. Spre exemplu, motivul pentru care am ales facultatea de Marketing a fost faptul ca la REI coada era prea lunga la sala unde se depuneau dosarele si eu nu aveam chef sa astept atat de mult. Ce poate fi mai absurd decat sa iti decizi urmatorii 3 ani de studiu si (posibil) viitoarea cariera pe baza unui astfel de criteriu, precum durata de asteptare pentru depunerea dosarului?

Vreau sa va spun ca mi-a placut facultatea pe care am urmat-o, cu toate defectele ei nenumarate. Nu mi-a placut atat facultatea in sine, cat domeniul pe care l-am ales. Total arbitrar s-ar putea spune.

3 ani mai tarziu mi-am ales tema de licenta in timp ce asteptam in fata biroului profesoarei pe care o aveam drept coordonator. Mai aveam vreo 5 minute pana sa intru sa discut cu dansa despre aceasta minunata tema si eu nu aveam inca nicio idee. Si cum rasfoiam eu ziarul Capital, am citit o stire despre investitiile Petrom in activitatile de CSR. Si atunci m-am hotarat: vreau sa fac o lucrare despre Influenta activitatilor de responsabilitate sociala corporativa asupra imaginii interne a organizatiei.

Ei bine nu am gandit-o eu chiar in formularea asta din prima, dar intelegeti ideea…

Acum ma aflu in ipostaza de a alege o noua tema, cea de dizertatie. Nicio idee din lista cu teme propuse nu ma convinge si nu ma incanta. Si daca am invatat un lucru despre mine pana acum, acela e sa nu ma apuc niciodata de ceva ce nu imi place. Nu zic ca nu-s in stare sa duc lucrul respectiv la capat, dar efortul pe care ar trebui sa il depun nu merita cand stiu ca in timpul acela pot face ceva ce-mi place cu adevarat.

In plus, partea cea mai grea nu este aceea de a avea ideea, ci de a te tine de ea astfel incat sa o duci la capat. Abia aici te ajuta foarte mult sa faci ceva ce iti place.

Astept asadar acea idee care sa ma loveasca si sa ma cucereasca cand ma astept mai putin: poate in timp ce prajesc dimineata o felie de paine (sa fac o cercetare pentru a afla in ce moment al zilei oamenii sunt mai receptivi la mesaje publicitare?), sau poate in clipele in care alerg sa prind autobuzul (o cercetare asupra eficientei publicitatii in mijloacele de transport in comun?).

Mai am pana pe 10 noiembrie.

PS: De fapt cei 10 pasi sunt doar unul: urmeaza-ti instinctele!

Pai se facea ca eram anul I, semestrul 2 si inca mai speram ca Facultatea de Marketing pe care o urmam avea sa imi puna cumva mintea la contributie si sa imi munceasca creativitatea. Asa se face ca auzind ca avem ca tema sa ne alegem un produs care ne place si sa il promovam NOI cumva, eu am plecat entuziasta acasa, plina de idei, numa’ ca pana cu o seara inainte de prezentarea proiectului am uitat cu totul despre el.

Si iata-ma disperata, in criza de timp, nestiind ce anume sa promovez si cum!

“No need to panic”, mi-am zis, mai ales ca aveam cu mine 2 ajutoare de nadejde. Sa le zicem G si R. Si cum eu eram pe vremea aceea fatuca maxim preocupata de imaginea ei, am zis sa promovez un ruj.

Si incepem scenariul direct: facem un spot video pentru TV. Nu ne gandeam pe vremea aia la strategii, obiective si alte prostii de genul asta. Facem clipul direct, noua ni se cerusera idei, creativitate.

Ma imbrac frumos ca o lady de reclama si incepem: eu pe un scaun in fata oglinzii, imi aranjez ultimele fire de par rebele, imi dau cu un strop din parfumul cu sticluta ROSIE si apoi ma dau pe buze cu rujul ROSU. Arunc o ultima privire in oglinda, pe fata imi apare un zambet de satisfactie, ma ridic de pe scaun, imi iau poseta ROSIE si ea si fac cativa pasi incat sa mi se vada pantofii ROSII si ei. Finalul apoteotic ma avea pe mine in toata splendoarea mea, executand o pirueta.

Au fost multe “duble” pana sa iasa ceva ce noi am considerat decent la acel moment si apoi a inceput chinul editarii video, desi termenul de editare video e prea pompos pentru ce am facut noi. Am reusit doar sa punem o melodie pe funda si adaugam la final o imagine in care scriam numele produsului si gasisem si un slogan.

Ei si bine dimineata si dupa o noapte aproape nedormita, in care filmasem de zeci de ori, ne straduisem sa facem ceva frumos si CREATIV, ajung la facultate sa prezint proiectul. Incepem in ordine alfabetica si constat cu dezamagire ca toti colegii mei adusesera doar hartii insirate pe o coala de hartie sau lucruri scrise in powerpoint cu imagine luate de pe Google. Ce se intamplase cu faptul ca trebuia sa promovam NOI cumva produsul respectiv?

Cand a venit si randul meu stateam cu CD-ul in mana pe care aveam munca noastra de o noapte. Si am preferat sa spun ca am uitat de proiect si sa cer o amanare de o saptamana pentru a prezenta.

Cam atunci s-a dus entuziasmnul pentru facultatea pe care o urmam.

Si totusi mi-a ramas o foarte placuta amintire a acelei seri in care eu, G si R ne-am straduit sa facem ceva frumos si creativ, daaa?

PS: Daca gasesc acel video o sa il arat tuturor, chiar si 4 ani mai tarziu. Macar atat merita si entuziasmul nostru.

Nu radeti, pentru ca asa e! Sa va explic.

In legatura cu mancarea eu am multe… prejudecati. Gen: legumele sunt cah, fructele nu sunt pentru mine si ce nu are carne nu se poate numi mancare. Insa nici carne de orice fel nu mananc si nici gatita oricum.

Zilele trecute mi se propune sa gust o combinatie “perversa” de prajitura cu fructe, cu mere, frisca, kiwi si cine mai stie ce alte nebunii.

- Nu multumesc, zic eu. Nu mananc prajituri cu fructe.

- De ce? Esti alergica.

- Nu, dar nu imi plac prajiturile cu fructe.

- De ce? Ai incercat macar?

- Nu, dar nu imi place ideea.

- Dar ce, tu mananci idei?

Ce sa mai raspund eu oameni buni la asa o intrebare?

Se pare ca da, eu mananc idei. Pentru ca astea ma impiedica si sa mananc legume fierte si rosii pe pizza sau peste la cuptor.

Mintea mea este cel mai aprig dusman al stomacului meu. Si pana reusesc sa o mai potolesc cumva, ma voi hrani in continuare cu… idei.

PS: Daca vreti bilete la White Sensation puteti sa luati prin noi

Isi aveau casa in inima junglei. Acolo traisera de cand se stiau si de altfel, aceasta era singura lume pe care o cunosteau.

Pentru a se apara de animalele salbatice ce-i amenintau la fiece pas, isi construisera un gard inalt in jurul colibelor si isi duceau viata acolo, in siguranta, dar izolati complet de orice vietate.

Cu toate acestea, din cand in cand mai erau nevoiti sa iasa dupa hrana, iar fiarele salbatice le-au descoperit ascunzisul si le dadeau tarcoale zi si noapte. Pana acum nici unul nu pierise si nici nu fusese ranit, insa primejdia o simteau la fiecare pas pe care il faceau dincolo de zidurile protectoare. Era o teama constanta, ce le umplea sufletul si nu ii lasa deloc sa zambeasca sau sa vorbeasca, astfel ca singuratatea lor era dublata de linistea completa, tulburata doar de urletele pradatorilor.

De vreo doi ani, un tigru isi facuse un obicei din a da tarcoale taberei lor, asteptand acea unica clipa de neglijenta care pana acum nu se ivise. Pana intr-o zi cand…

Uitandu-se dincolo de gard, copilul isi vazu bunica, iar la o distanta de cativa pasi in urma ei aparu tigrul. Inmarmurit de spaima copilul nu scose nici un tipat, doar incepu sa se agite facandu-i semn bunicii care ramasese in continuare nemiscata.

A coborat din locul de unde privea, a fugit spre poarta, s-a ridicat deasupra si din ce in ce mai agitat facea semne bunicii. Nu si-a strigat nici parintii, nici fratii, pentru ca niciodata niciunul din ei nu vorbisera si nu stia cum.

Simtind respiratia tigrului atat de aproape de ea, bunica o lua la fuga inspre poarta si ridica ochii inspre nepot. Din doua salturi tigrul era langa ea si daca ar fi deschis poarta bunicii, ar fi insemnat ca i-ar fi dat drumul si tigrului inauntru si astfel ar fi pus in primejdie si viata intregii familii. Vedea ochii batranei cum il priveau pierduti si rugatori, insa in acelasi timp femeia ii facea semn din cap sa nu cumva sa riste viata lui si a celorlalti.

Fara sa mai stea pe ganduri, caci nu mai era timp, baiatul a fugit si a luat o sulita de vanatoare si a trantit poarta larg deschisa. Cu un urlet salbatic, de care nu s-ar fi crezut capabil niciodata, a infipt varful ascutit in gatul tigrului. Cu aceeasi bestialitate a continuat sa loveasca animalul deja cazut, pana cand s-a umplut tot de sange.

Intreaga familie se adunase in prag si il priveau inmarmuriti. Bunica incepuse sa planga de spaima, iar nepotul ramasese gafaind si respirand precipitat, ca si cum ar fi vrut sa scoata pe gura toate trairile pe care pana acum le-a tinut inchise.

Si-a ridicat sulita si a fugit inspre padure urland. Nu s-a mai reintors in sanul familiei, iar acestia, ori de cate ori auzeau un tanguit de animal in apropierea casei lor, se gandeau ca este el si ca ii vegheaza din apropiere.

Se facea ca ajung eu ca o pitzipoanca la un super-hotel sa ma cazez. Singurica, pe tocuri, cu parul blond perfect indreptat si ochelari de soare pe nas. In spatele meu valetul cu o tona de bagaje. Incepe discutia cu receptionerul:

- Buna ziua domnisoara Enache! Ce bine aratati astazi! Va asteptam, apartamentul dvs este pregatit!

Eu zambesc la el cu juma’ de fata, de parca un cuvand sau un zambet intreg ar fi deja prea mult. El imi zice in continuare:

- Avem o facilitate noua: puteti avea un leopard viu in camera. Doriti unul? Costa…

- Da vreau, zic eu. Nu conteaza cat costa.

- Bun. Si in cazul in care nu va pricepeti la leoparzi, putem sa va oferim o alta facilitate. Contra unei alte sume in plus, in momentul in care atingeti leopardul acesta adoarme si nu aveti nici o problema cu el. ( nu va intrebati cum vine asta, ca e un simplu vis, deci nu stiu )

- Da, vreau si asta.

Ma duc in camera, gasesc un leopard superb care se ranjea la mine si pentru ca eram obosita si plictisita, ii pun degetul pe coada si adoarme fiara. Eu plec din camera si uit usa deschisa.

Intre timp se trezeste leopardul si iese din camera, prinde cativa oameni pe hol si… ii omoara!

Cand ma intorc la hotel, receptionerul imi spune ce s-a intamplat si eu il intreb:

- Bun, si penalizarea pentru ca am uitat usa deschisa cat ma costa?

THE END

Ce ziceti de asta? Am I mad bonkers or what?

In liceu am fost indragostita de un baiat care era fan Nirvana. Insa nu despre sentimentele mele pentru el vreau sa va vorbesc si nici despre relatia noastra, ci despre trio-ul care a luat nastere atunci: eu – el – Nirvana.

Timp de 6 luni, aproape zi de zi, imi petreceam o buna parte a zilei in compania lui, care insemna implicit si muzica formatiei amintite mai sus. La inceput de tot au fost protestele. Nu imi placea deloc, ba chiar ma durea capul de la “zdranganelile” alea care nu puteau fi numite muzica, nu intelegeam sensul melodiile si versurile mi se pareau o porcarie.

Dupa aproximativ 2 luni de zile am inceput sa nici nu mai aud muzica si sa o consider doar un zgomot de fundal. Si pentru cei care cunosc cat de cat muzica celor de la Nirvana, imaginati-va cum trebuie sa fii incat sa asculti Breed sau Rape Me si nici sa nu le mai auzi sau sa nu iti mai deranjeze timpanul cu toate ca volumul depasea cu mult limita la care ar putea fi ignorat cu usurinta.

Sa mai fi trecut inca 2-3 luni cand m-am trezit intr-o dupa-amiaza fredonand versurile de la Lake of fire. Nu era printre preferatele lui, nu o asculta mai des decat pe celelalte, insa eu am descoperit ca ii stiam pe de rost versurile. Era chiar normal, avand in vedere ca el nu asculta nimic altceva (dar absolut nimic altceva) in afara de Nirvana.

Incet incet mi-am dat seama ca ajunsesem sa invat versurile de la toate melodiile si mergeam pe strada, in uniforma de liceu, pe tocuri si cu parul blond inca de pe atunci si fredonam Dumb. Si in mintea mea era vocea lui Kurt si odata cu versurile ajunsesem sa inteleg si eu…

E greu sa explic acum ce am inteles atunci. Eu am crezut ca l-am inteles pe el.

Curand insa el a renuntat la Nirvna si asculta numai Dream Theatre. Explicatia nu mi-o mai amintesc, nici nu sunt sigura ca a existat vreuna. Dupa inca 2 luni de zile asculta o formatie norvegiana something. Nici nu ii mai stiu numele. Dupa alte 2-3 luni ne-am despartit.

5 ani mai tarziu eu ascult aceleasi melodii ale caror versuri le-am invatat fara sa imi dau seama. Restul amintirilor palpabile ale relatiei care a fost atunci sunt inchise acum intr-o cutie de carton si puse deoparte.  Si nu e Heart Shaped Box.

Vocea lui Kurt insa rasuna in continuare in boxele mele uneori si la fel si in mintea mea. Si culmea e ca am ajuns sa le ascult acum fara sa imi mai amintesc de el, ca si cum ele, melodiile astea, ar fi fost dintotdeauna doar ale mele.

Astazi, 5 aprilie 2010, se implinesc 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si fie ca ma credeti sau nu, cand am inceput sa scriu textul nici nu realizasem ce data este astazi. Ciudat…