Si se mai mirau de ce nu intra nimeni in muzeu, cand ei au poza asta la intrare… sau poate asta o fi fost intentia.
Impresii si pareri la cald, cum probabil nu ati mai auzit. Sunt idei puse de-a valma, e un post colectiv, deci nu va asteptati la prea multa logica:
- am gresit de vreo 3 ori directia in care trebuia sa mergem si dupa o zi intreaga tot nu suntem foarte lamurite cum sta treaba cu transportul pe aici;
- nu am reusit deloc sa traversam pe verde: nu stiu cum traverseaza pe aici copiii si babele ca noi si cand alergam ca disperatele tot pe rosu ajungem pe partea cealalta;
- am vazut o tarantula, pe care bineinteles ca eu eram sa calc; nu stim cat de reala a fost, cert e ca am tras niste tipete de am speriat toata strada;
- am vazut o femeie cu mustata… idealul nostru in viata 
)
- prima poza facuta in Viena a fost cu… toaletele ecologice )
- am calarit un elefant, l-am tras de urechis si i-am bagat degetul in ochi
- am remarcat ca nici aici nu putem spune un banc porcos in tramvai pentru ca toti stiu ce inseamna P**a )
- am urcat vreo 500 de trepte si va dati seama ca le-am si coborat. Plus ca Andreea tine sa precizez ca la primele era sa murim pentru ca se clatinau de fiecare data cand faceam o miscare mai brusca. Deci da, traim viata la limita!
- Pe langa toti oamenii de treaba pe care i-am intalnit si care ne-au dat indicatii, am intalnit si un tip care, dupa ce l-am intrebat cum ajungem in locul X si s-a chinuit vreo 2 minute sa ne explice cum ajungem, ne intreaba el pe noi: auziti dar unde suntem noi exact acum? Cu alte cuvinte, el era mai dezorientat decat noi.
Revenim cu impresii in zilele urmatoare.
Aprecierea blondei: 
Dupa singura carte care m-a facut sa declar ca e cea mai buna carte citita de mine pana acum, s-a intamplat sa imi pice in maini cartea ce avea sa ma faca sa folosesc un nou superlativ, de data aceasta la polul opus: cea mai proasta carte citita de mine.
Nu arunc prea usor cu vorbele, cel putin nu atunci cand vine vorba de carti. Stiu ca la fel ca in gastronomie si in literatura gusturile nu se discuta, cu toate acestea nimeni nu compara hamburgerul de la Mc Donald’s cu mancarea gatita de mama acasa. Pur si simplu nu exista termen de comparatie.
Ei bine la fel as zice ca stau lucrurile si in cazul acestui roman. Ideea cartii nu a fost rea (oricum nu critic eu idei), insa autorul mi-a lasat impresia ca i-a fost lene sa dezvolte subiectul, ca s-a zgarcit in cuvinte si ca i-a dat un final cartii pentru ca s-a plictisit oricum de ceea ce scria.
Citind aceasta carte eu m-am simtit precum un spectator intarziat, care ajunge la teatru abia dupa pauza si care pana la final incearca din rasputeri sa afle ce se intampla, ce e cu personajele de pe scena si care e rolul fiecaruia, cand dintr-o data piesa se termina, fix cand lucrurile incepeau parca sa capete un sens.
Nu ma declar ecologista, insa tiparirea acestei carti mi s-a parut intr-adevar o risipa de hartie.
…pretutindeni aparea, transfigurata, Remedios: Remedios in atmosfera somnoroasa a celor doua ceasuri de dupa-amiaza, Remedios in respiratia blanda a trandafirilor, Remedios in clepsidra ascunsa a carilor, Remedios in aburii painii dimineata, Remedios pretutindeni si Remedios mereu.
Aprecierea blondei: 
Stiam ca o sa imi placa inca dinainte sa o deschid, insa nu aveam idee ca o sa imi placa atat de mult incat sa declar tare si raspicat, pentru prima data in viata: E cea mai buna carte pe care am citit-o.
Cu toate acestea, ma gandesc ca pe coperta unei carti precum cea despre care va povestesc eu acum, ar trebui sa existe un avertisment scris mare care sa spuna: “Atentie, aceasta carte iti poate schimba viata!”.
Nu are rost sa incep a face un rezumat al cartii, caci ceea ce farmeca cititorul sunt cuvintele imbinate cu maiestrie, in fraze rupte parca dintr-un cantec ce indeamna la visare. Satul Macondo, personaj de temelie al romanului alaturi de membrii familiei Buendia, pare desprins de lumea cunoscuta noua, la fel ca si locuitorii sai.
Generatiile care se succed de-a lungul unui veac presarat cu razboaie si momente de prosperitate, urmeaza toate acelasi destin, un destin in fata caruia vointa omului pare a fi lipsita de putere.
Cum un cantec indragit spune ca “Unde dragoste nu e, nimic nu e”, Citeste in continuare »
De cand cu lansarea wordpress 3.0, toata munca mea a fost mult mai usurata.Desigur ca am si inceput sa imi bag degetele prin el si deja am dat peste o mica problema. Cu toate ca avem optiunea “descriere” la meniu, nu avem nici un fel de documentatie (momentan cel putin) din care sa aflam cum sa o afisam.
Uitati si un exemplu sa intelegeti la ce ma refer cand spun “descriere a meniului”
Nu-s asa batrana incat sa incep sa vorbesc cu nostalgia intelepciunii despre momente trecute ale vietii mele, insa amintirile copilariei imi fura intotdeauna un suras trist, pentru ca fericirea de pe acum nu se compara cu cea de pe atunci.
Nu o spun cu regret, accept faptul ca pe o evolutie normala a vietii. Insa daca altii fug de copilarie fara a se mai uita in urma, eu am impresia ca merg in continuare pe aceeasi ulita a copilariei mele, schimbata de vreme, asfaltata si reasfaltata, cu gropi si semafoare, insa aceeasi.
Am crescut, dar numai in ochii celor care se ghideaza dupa aparente. In esenta, am ramas acelasi copil, impovarat acum de greutatea unei varste care parca nu imi apartine.
“Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul de Craciu, se inalta, in trupul lui, in varful picioarelor: crestea. Putea urni un scaunel, inhamandu-si toata puterea prin brate: era intaiul avant.
Putea, urcandu-se pe scaunel, sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca mai apoi, dupa ce si l-a supt, el, sa-l intinda si mamei: era intaia darnicie.
Putea pasi singur prin cerdac: era intaia pribegie.“
(Ulita copilariei – Ionel Teodoreanu)
De undeva din spate (din fundul blog-ului) se aude o voce subtire, pitigaiata chiar si foarte timida zicand : Ma mai tineti minte?
Daca nu v-ati dat seama, eu sunt acel personaj si va intreb pe voi. Nu stiu daca mai ma tineti minte sau nu, dar eu sunt acea persoana care e stresata intr-una de Raluca, (chiar daca pare ca am uitat de voi) sa pun cate ceva pe blog, sa modific ceva…etc. Cat de curand am zis ca o sa ii fac un blog in forma de geanta care zilnic sa se schimbe poate asa nu o sa mai zbiere ca vrea modificari. Dar, stiti voi cum sunt femeile: niciodata multumite, asa ca mai bine o las balta.
Oricum, scriu acest post dintr-o mare plictiseala si sa va reamintesc ca inca mai exist pe aici si nu am dat cu piciorul acestui blog si niciodata nu o sa fac/facem acest lucru. Este primul nostru blog si tinem foarte mult la el si la cititorii lui.
In ultima perioada am fost foarte placut impresionat si asta pot spune ca mi-a dat cateva suturi in fund. Mai jos va voi enumerea cateva talpi, carora inca le mai simt urma pe partea dorsala.
Am primit pe adresa de contact a blogului, cateva mailuri de la diversi cititori pe care ii cunoastem prin comentariile care ni le lasa sau care pur si simplu ne citesc, spunandu-ne ca inca ne urmaresc zilnic sa vada ce am mai scris. Noi pauza, si ma simt foarte prost ca i-am neglijat.
Alt sut in fund si poate unu din cele mai puternice, a fost indirect: Florin Puscas , care intre timp a devenit tatic si doresc sa il felicit inca odata pentru acest lucru dar totodata sa ii spun “Ai pus-o!” 
Va mutumim si va asigur ca incepem sa bagam lucruri noi pe blog si cat de curand va avea o schimbare drastica.
