Nu-s asa batrana incat sa incep sa vorbesc cu nostalgia intelepciunii despre momente trecute ale vietii mele, insa amintirile copilariei imi fura intotdeauna un suras trist, pentru ca fericirea de pe acum nu se compara cu cea de pe atunci.
Nu o spun cu regret, accept faptul ca pe o evolutie normala a vietii. Insa daca altii fug de copilarie fara a se mai uita in urma, eu am impresia ca merg in continuare pe aceeasi ulita a copilariei mele, schimbata de vreme, asfaltata si reasfaltata, cu gropi si semafoare, insa aceeasi.
Am crescut, dar numai in ochii celor care se ghideaza dupa aparente. In esenta, am ramas acelasi copil, impovarat acum de greutatea unei varste care parca nu imi apartine.
“Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul de Craciu, se inalta, in trupul lui, in varful picioarelor: crestea. Putea urni un scaunel, inhamandu-si toata puterea prin brate: era intaiul avant.
Putea, urcandu-se pe scaunel, sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca mai apoi, dupa ce si l-a supt, el, sa-l intinda si mamei: era intaia darnicie.
Putea pasi singur prin cerdac: era intaia pribegie.“
In liceu am fost indragostita de un baiat care era fan Nirvana. Insa nu despre sentimentele mele pentru el vreau sa va vorbesc si nici despre relatia noastra, ci despre trio-ul care a luat nastere atunci: eu – el – Nirvana.
Timp de 6 luni, aproape zi de zi, imi petreceam o buna parte a zilei in compania lui, care insemna implicit si muzica formatiei amintite mai sus. La inceput de tot au fost protestele. Nu imi placea deloc, ba chiar ma durea capul de la “zdranganelile” alea care nu puteau fi numite muzica, nu intelegeam sensul melodiile si versurile mi se pareau o porcarie.
Dupa aproximativ 2 luni de zile am inceput sa nici nu mai aud muzica si sa o consider doar un zgomot de fundal. Si pentru cei care cunosc cat de cat muzica celor de la Nirvana, imaginati-va cum trebuie sa fii incat sa asculti Breedsau Rape Me si nici sa nu le mai auzi sau sa nu iti mai deranjeze timpanul cu toate ca volumul depasea cu mult limita la care ar putea fi ignorat cu usurinta.
Sa mai fi trecut inca 2-3 luni cand m-am trezit intr-o dupa-amiaza fredonand versurile de laLake of fire. Nu era printre preferatele lui, nu o asculta mai des decat pe celelalte, insa eu am descoperit ca ii stiam pe de rost versurile. Era chiar normal, avand in vedere ca el nu asculta nimic altceva (dar absolut nimic altceva) in afara de Nirvana.
Incet incet mi-am dat seama ca ajunsesem sa invat versurile de la toate melodiile si mergeam pe strada, in uniforma de liceu, pe tocuri si cu parul blond inca de pe atunci si fredonam Dumb. Si in mintea mea era vocea lui Kurt si odata cu versurile ajunsesem sa inteleg si eu…
E greu sa explic acum ce am inteles atunci. Eu am crezut ca l-am inteles pe el.
Curand insa el a renuntat la Nirvna si asculta numai Dream Theatre. Explicatia nu mi-o mai amintesc, nici nu sunt sigura ca a existat vreuna. Dupa inca 2 luni de zile asculta o formatie norvegiana something. Nici nu ii mai stiu numele. Dupa alte 2-3 luni ne-am despartit.
5 ani mai tarziu eu ascult aceleasi melodii ale caror versuri le-am invatat fara sa imi dau seama. Restul amintirilor palpabile ale relatiei care a fost atunci sunt inchise acum intr-o cutie de carton si puse deoparte. Si nu e Heart Shaped Box.
Vocea lui Kurt insa rasuna in continuare in boxele mele uneori si la fel si in mintea mea. Si culmea e ca am ajuns sa le ascult acum fara sa imi mai amintesc de el, ca si cum ele, melodiile astea, ar fi fost dintotdeauna doar ale mele.
Astazi, 5 aprilie 2010, se implinesc 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si fie ca ma credeti sau nu, cand am inceput sa scriu textul nici nu realizasem ce data este astazi. Ciudat…
