Poza a fost facuta in 2009 la Cetatea Rasnov, in cea mai frumoasa zi de iarna pe care mi-o amintesc eu. Era zapada peste tot in jurul nostru, incepuse sa ninga iar si evident ca nici cald nu era.

Eu, copil mofturos cum sunt, iubesc mai mult soarele si nu inteleg placerea de a sta afara in frig si a te juca in zapada, care oricum e rece si uda. Insa in ziua aceea m-am simtit minunat.

Si cum azi e asa posomorat afara, rascolesc prin cutia cu amintiri si ascult iarna suierand la fereastra mea.

Update:

Mai jos este poza cu pricina despre care vorbeste si Deea aka Scobitoarea (geloasa) si care este de altfel chiar poza pe care am avut eu in minte sa o pun, daca timpul nu mi-ar fi tocit memoria si nu as fi confundat-o cu cea de mai sus.

Pai se facea ca eram anul I, semestrul 2 si inca mai speram ca Facultatea de Marketing pe care o urmam avea sa imi puna cumva mintea la contributie si sa imi munceasca creativitatea. Asa se face ca auzind ca avem ca tema sa ne alegem un produs care ne place si sa il promovam NOI cumva, eu am plecat entuziasta acasa, plina de idei, numa’ ca pana cu o seara inainte de prezentarea proiectului am uitat cu totul despre el.

Si iata-ma disperata, in criza de timp, nestiind ce anume sa promovez si cum!

“No need to panic”, mi-am zis, mai ales ca aveam cu mine 2 ajutoare de nadejde. Sa le zicem G si R. Si cum eu eram pe vremea aceea fatuca maxim preocupata de imaginea ei, am zis sa promovez un ruj.

Si incepem scenariul direct: facem un spot video pentru TV. Nu ne gandeam pe vremea aia la strategii, obiective si alte prostii de genul asta. Facem clipul direct, noua ni se cerusera idei, creativitate.

Ma imbrac frumos ca o lady de reclama si incepem: eu pe un scaun in fata oglinzii, imi aranjez ultimele fire de par rebele, imi dau cu un strop din parfumul cu sticluta ROSIE si apoi ma dau pe buze cu rujul ROSU. Arunc o ultima privire in oglinda, pe fata imi apare un zambet de satisfactie, ma ridic de pe scaun, imi iau poseta ROSIE si ea si fac cativa pasi incat sa mi se vada pantofii ROSII si ei. Finalul apoteotic ma avea pe mine in toata splendoarea mea, executand o pirueta.

Au fost multe “duble” pana sa iasa ceva ce noi am considerat decent la acel moment si apoi a inceput chinul editarii video, desi termenul de editare video e prea pompos pentru ce am facut noi. Am reusit doar sa punem o melodie pe funda si adaugam la final o imagine in care scriam numele produsului si gasisem si un slogan.

Ei si bine dimineata si dupa o noapte aproape nedormita, in care filmasem de zeci de ori, ne straduisem sa facem ceva frumos si CREATIV, ajung la facultate sa prezint proiectul. Incepem in ordine alfabetica si constat cu dezamagire ca toti colegii mei adusesera doar hartii insirate pe o coala de hartie sau lucruri scrise in powerpoint cu imagine luate de pe Google. Ce se intamplase cu faptul ca trebuia sa promovam NOI cumva produsul respectiv?

Cand a venit si randul meu stateam cu CD-ul in mana pe care aveam munca noastra de o noapte. Si am preferat sa spun ca am uitat de proiect si sa cer o amanare de o saptamana pentru a prezenta.

Cam atunci s-a dus entuziasmnul pentru facultatea pe care o urmam.

Si totusi mi-a ramas o foarte placuta amintire a acelei seri in care eu, G si R ne-am straduit sa facem ceva frumos si creativ, daaa?

PS: Daca gasesc acel video o sa il arat tuturor, chiar si 4 ani mai tarziu. Macar atat merita si entuziasmul nostru.

Nu o spun cu regret, accept faptul ca pe o evolutie normala a vietii. Insa daca altii fug de copilarie fara a se mai uita in urma, eu am impresia ca merg in continuare pe aceeasi ulita a copilariei mele, schimbata de vreme, asfaltata si reasfaltata, cu gropi si semafoare, insa aceeasi.

Am crescut, dar numai in ochii celor care se ghideaza dupa aparente. In esenta, am ramas acelasi copil, impovarat acum de greutatea unei varste care parca nu imi apartine.

“Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul de Craciu, se inalta, in trupul lui, in varful picioarelor: crestea. Putea urni un scaunel, inhamandu-si toata puterea prin brate: era intaiul avant.

Putea, urcandu-se pe scaunel, sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca mai apoi, dupa ce si l-a supt, el, sa-l intinda si mamei: era intaia darnicie.

Putea pasi singur prin cerdac: era intaia pribegie.“

(Ulita copilariei – Ionel Teodoreanu)

In liceu am fost indragostita de un baiat care era fan Nirvana. Insa nu despre sentimentele mele pentru el vreau sa va vorbesc si nici despre relatia noastra, ci despre trio-ul care a luat nastere atunci: eu – el – Nirvana.

Timp de 6 luni, aproape zi de zi, imi petreceam o buna parte a zilei in compania lui, care insemna implicit si muzica formatiei amintite mai sus. La inceput de tot au fost protestele. Nu imi placea deloc, ba chiar ma durea capul de la “zdranganelile” alea care nu puteau fi numite muzica, nu intelegeam sensul melodiile si versurile mi se pareau o porcarie.

Dupa aproximativ 2 luni de zile am inceput sa nici nu mai aud muzica si sa o consider doar un zgomot de fundal. Si pentru cei care cunosc cat de cat muzica celor de la Nirvana, imaginati-va cum trebuie sa fii incat sa asculti Breed sau Rape Me si nici sa nu le mai auzi sau sa nu iti mai deranjeze timpanul cu toate ca volumul depasea cu mult limita la care ar putea fi ignorat cu usurinta.

Sa mai fi trecut inca 2-3 luni cand m-am trezit intr-o dupa-amiaza fredonand versurile de la Lake of fire. Nu era printre preferatele lui, nu o asculta mai des decat pe celelalte, insa eu am descoperit ca ii stiam pe de rost versurile. Era chiar normal, avand in vedere ca el nu asculta nimic altceva (dar absolut nimic altceva) in afara de Nirvana.

Incet incet mi-am dat seama ca ajunsesem sa invat versurile de la toate melodiile si mergeam pe strada, in uniforma de liceu, pe tocuri si cu parul blond inca de pe atunci si fredonam Dumb. Si in mintea mea era vocea lui Kurt si odata cu versurile ajunsesem sa inteleg si eu…

E greu sa explic acum ce am inteles atunci. Eu am crezut ca l-am inteles pe el.

Curand insa el a renuntat la Nirvna si asculta numai Dream Theatre. Explicatia nu mi-o mai amintesc, nici nu sunt sigura ca a existat vreuna. Dupa inca 2 luni de zile asculta o formatie norvegiana something. Nici nu ii mai stiu numele. Dupa alte 2-3 luni ne-am despartit.

5 ani mai tarziu eu ascult aceleasi melodii ale caror versuri le-am invatat fara sa imi dau seama. Restul amintirilor palpabile ale relatiei care a fost atunci sunt inchise acum intr-o cutie de carton si puse deoparte.  Si nu e Heart Shaped Box.

Vocea lui Kurt insa rasuna in continuare in boxele mele uneori si la fel si in mintea mea. Si culmea e ca am ajuns sa le ascult acum fara sa imi mai amintesc de el, ca si cum ele, melodiile astea, ar fi fost dintotdeauna doar ale mele.

Astazi, 5 aprilie 2010, se implinesc 16 ani de la moartea lui Kurt Cobain. Si fie ca ma credeti sau nu, cand am inceput sa scriu textul nici nu realizasem ce data este astazi. Ciudat…