Cum vedeti si in titlu, voiam sa va spun ca eu am zile si zile. Si in functie de asta fie vedeti pe blog o “avalansa” de posturi, fie lipsesc ceva timp si e “tacere” totala pe aici.
Urmatoarele zile se anunta si ele pline: mers la Gaudeamus la targ, mers la munte si mers la Opereta. Dupa care intru in colaps financiar. Glumesc (sper)
Oricum imi cer scuze anticipat pentru eventuala mea absenta si sper sa va distrati si voi cat mai bine in week-endul acesta prelungit care urmeaza!
Asta seara n-am avut de treaba eu si verisoara scumpa cu care imi impart domiciliul de ceva vreme si am zis sa ne facem ceva d-alea gurii. Ce? Pizza si bomboane.
Sa incepem cu bomboanele. Sunt un fel de Raffaello homemade. Ca ingrediente va trebuiesc urmatoarele: napolitane cu vanilie pisate marunt de tot, lapte praf, zahar pudra, nuca/migdale/alune de padure si nuca de cocos, un pachet de margarina.
Procedura: se amesteca margarina, zaharul, laptele praf si napolitanele. Se face un fel de coca si se pune in frigider sa se raceasca bine.
Si dupa ce am facut noi desertul am zis sa facem si o pizza. Sa avem ce manca. Ei si asa a inceput distractia. Distractie care a durat vreo… 3 ore aproape. Aici nu am prea multe sa va spun, ca stiti cu totii cum se face. Nu e nevoie sa fii mare geniu.
Chestia e ca noua ne-a iesit un pic cam…crispy. In rest a fost buna. Am avut si un esec cu cea pe care am incercat sa o facem in cuptorul cu microunde. Si cu farfuria tinuta in jos si tot nu voia sa mai cada. Dar na. Riscul meseriei. Data viitoare va fi mai bine. Spera stomacurile noastre.
Iar acum va las doar cu pozele:
Zilele acestea m-am mutat. Din nou.
Mutatul a fost anul acesta un fel de sport extrem pentru mine. M-am mutat in total de 3 ori. E o performanta, nu puteti sa ziceti ca nu.
Si e enervant si frustrant sa stai de fiecare data sa iti strangi lucrurile, sa le impachetezi, sa le cari la masina, sa le descarci apoi din masina, sa le aranjezi iar in noua locuinta si apoi sa o iei de la capat, pentru ca , evident, te muti din nou.
Cred ca as putea sa ofer consultanta in mutare. Care e cel mai eficient mod de a aranja bagajele, de a le cara astfel incat sa dureze cat mai putin, cum faci curatenie cat mai eficient si rapid intr-o casa noua, in ce ordine e cel mai bine sa desfaci ceea ce ai adus cu tine si multe altele.
Oricum sper sa nu mai fiu nevoita sa ma simt iar melc prea curand. Si va dati seama ca nu ma refer acum la viteza. Ca rapida sunt. Dar parca am umblat cu casa-n spinare anul acesta.
Noi sa fim sanatosi. Ca in rest, presimt ca or sa aiba grija vecinii sa ne faca viata mai frumoasa. Asa ca o sa am iarasi ce povesti. Si daca ma decid sa fac o investitie intr-un binoclu, o sa am si ce spiona.
Pana atunci va las insa. Ma duc sa-mi cumpar jaluzele sau draperii. Nu se mai poate sa stau la calculator purtand ochelari de soare. Sunt pitzipoanca fara voia mea si nu e bine. Iar daca am scris prostii sau am facut greseli, sa ma iertati va rog, dar sunt o biata marmota chioara, care abia reuseste sa vada dincolo de varful nasului.
Sunt putini rau oamenii aceia care te iubesc mai presus de orice si care ar face orice doar sa te vada zambind.
Eu sunt una dintre persoanele care, pe masura ce inainteaza in varsta, invata sa isi aprecieze mai mult parintii si putinii oameni care ii sunt cu adevarat apropiati. La varsta cand cei mai multi cauta sa se indeparteze de cei ce i-au crescut si vor sa renunte la a se mai simti copii, eu incep sa constientizez cat de multe le datorez celor ce si-au facut un scop in viata din a ma educa si a ma face un om bun. Si daca in relatiile dintre oameni ar exista un bilant, precum cel din economie, atunci eu nu as sta prea bine in contabilitate.
Acum doua seri cand eram ceva mai trista, mama mea s-a urcat intr-un microbuz pentru a veni in Bucuresti sa-mi tina companie. Mi-ar fi fost de ajuns si numai sa vorbesc la telefon cu ea si lucrurile tot ar fi fost mai bune. Cand vezi insa ca atunci cand ai nevoie de o companie, cineva vine spre tine fara ca tu sa o ceri, parca trec toate supararile si problemele par mai usor de rezolvat, pentru ca sti ca nu mai esti singur.
Nu-mi va fi rusine niciodata sa ma simt copil atunci cand mama este in preajma mea. Cu ea aproape, lucrurile sunt intotdeauna mult mai simple.
Sunt iarasi eu, fata care acum o vreme isi dorea sa zboare… si am crezut pana de curand ca aripile mi-au fost pentru totdeauna frante.Totul insa pana intr-o noapte cand, trezindu-ma din somnul ce-mi ocupa acum tot timpul, am zarit printre perdelele si draperiile trase, un colt de luna…
Si mi-am amintit cum intr-o noapte, posibil la fel ca aceasta, mi-am dorit pentru prima data sa zbor si sa imbratisez intreaga lume. Acum insa, imi doresc numai sa pot privi din nou astrul cel tacut, inconjurat ca de obicei de mii de cadane ce danseaza in noapte pe cer.
Si inca o data in plus, ea, noaptea, m-a salvat. Imaginea ce am furat-o atunci mi-a ramas intiparita pe retina si o cautam mereu in ceasurile tarzii, dincolo de ferestrele acoperite. Si-asa am reusit sa imi misc iarasi gatul si sa las capul sa-si urmeze chemarea. Si am stat astfel, privind cu insetare draperiile si asteptand o adiere magica ce avea sa sufle din calea ei tot ceea ce statea intre mine si dorinta mea. (more…)
In lacul de pe trotuar vad cum cad picaturile reci de ploaie, marunte si necontenite de cateva ore incoace. Si stiu ca-s reci, chiar daca eu privesc totul de dincolo de geam.
Raceala se vede pe fata oamenilor care trec zgribuliti, cu gluga pe cap, mainile in buzunar si fruntea in pamant. La fel de evident e si la cei care desi merg cu capul sus si infrunta vantul si ploaia cu umbrela deschisa, o muta dintr-o mana in alta des, pentru a-si incalzi putin degetele inghetate. Mai vad si cate o masina ce trece grabita, cu stergatoarele pornite si cu farurile aprinse, facandu-ma sa uit ca e abia miez de zi.
Cand soarele se ascunde de noi, totul devine cenusiu. Totul incepand cu cerul acoperit de norii negri, asfaltul ud, copacii desfrunziti sunt goi si ei, iar noi oamenii, suntem si noi imbracati cu totii in cenusiu pentru a fi in concordanta cu tristetea acestui decor tomnatic.
De-asta eu, cand voi iesi din casa mai tarziu, o sa sfidez vremea aceasta potrivnica parca fericirii, purtandu-mi parul blond desfacut pe umeri, cu umbrela roz deasupra capului si cu unghiile si buzele rosii, drept unice accesorii. Nu sunt nici eu fericita, dar tot pot s-aduc singura o pata de culoare in viata mea, atunci cand aceasta incepe sa se intunece. De altfel, tot eu am fost intotdeauna antidepresivul ce a reusit sa alunge gandurile negre si sa aduca inapoi zilele pline de zambet.
Astept insa si alte sfaturi colorate.
Acum doua zile am facut un lucru nou. Si l-am facut cu acea nepricepere cu care poti face un lucru pe care nu l-ai mai facut niciodata in viata ta. Am mers la service pentru revizie si inspectia tehnica a masinii.
Asadar, la ora 10:30 eu si domnisoara mea insotitoare ne-am infiintat la domnul mecanic, asa cum vorbisem deja. Bineinteles ca eram singurele fete intr-o hala imensa plina de barbati si pusti care se zgaiau la noi cu nerusinare. Si-mi dau seama cam cum aratam noi, cu gentuta pe mana, cu boticul rujat, eu cu parul meu blond,printre barbati imbracati in salopeta si plini de unsoare.
- Domnisoara ce fel de ulei vreti?
- Paaai… nu stiu eu ce sa zic.. d-ala mai bun, de care credeti dvs.
5 minute mai tarziu
- Domnisoara eu zic ca placutele nu trebuie sa le schimbam acum. Ce ziceti?
- Paii… cum ziceti dvs.
La fel si cu antigelul.La fel si cu alte cateva chestii: “Cum credeti dvs”.
La ITP a fost ceva ma fun. Am fost poftite pe o bancute sa asteptam cat domnul de acolo era in pauza de masa. La ora 11:55. In fine. Am fost “servite” si cu niste reviste ca sa nu ne plictisim. Reviste auto bineinteles. Noroc ca aveau poze.
Oricum aici surpriza mea a fost cand l-am vazut pe nenea mecanicul facand poze la masina. Si pe mine nici nu m-a vrut in cadru, desi eu zic ca as fi dat bine la poza . Dar el a zis ca nu trebuie.
Oricum, ideea e ca a fost o experienta pe care ma bucur ca am avut-o. Asta ca nu mai aud pe cineva spunandu-mi, ca nu ma pot numi sofer daca stiu numai sa conduc si sa pun benzina. Na domne, ca am fost si la service. Si stiu sa pun si solutie pentru parbriz. Stiu si de unde se deschide capota si acum stiu si unde sa ma uit sa vad nivelul antigelului. Desi nu am inteles inca prea bine care e rolul lui in toata smecheria asta pe 4 roti.
Oricum, tot stiu mai multe decat majoritatea femeilor care invart cu spor si veselie de volan. Na, ca am zis-o!
Asadar astazi s-a deschis in Bucuresti un nou mall: Afi Palace Cotroceni. Ca doar duceam lipsa.
La ora 12 cand era programata deschiderea, parcarea era deja plina. La fel si mall-ul.
Prima mea impresie? O constructie masiva, fara nimic impresionant in interior. M-a intrebat cineva cum m-as fi asteptat sa fie. Pai daca tot deschizi un nou mall, in perioada asta de criza si cand sunt deja atatea magazine care se inchid, m-as fi asteptat sa fie ceva mai WoW, sa surprinda, sa atraga , ca sa se diferentieze cumva de concurenti.
Deci am vazut inca multe magazine care abia despachetau hainele si destule spatii goale. Desi sincera sa fiu, ma asteptam sa fie mai multe spatiile neinchiriate inca, dar nu sunt. Patinoarul nu este nici el gata, desi nu cred ca mai dureaza mult. Zidurile acelea ce aduc a stanci din zona pentru mancare, ma fac sa cred ca unii vor face catarari pe acolo. Si cred ca va fi amuzant de urmarit.
Ceea ce asteapta insa mai toata lumea sa vada la mall-ul asta este insa bineinteles Imax-ul, care se deschide pe 20 noiembrie, daca am tinut eu bine minte.
In rest, lume multa inghesuita in Real, de parca nu mai vazuse Bucurestiul hypermarket pana acum.
Daca vreti sa va duceti va sfatuiesc sa mai asteptati 2-3 zile. Presimt ca in weekend va fi crima acolo.
Ce anume ii face pe oameni sa creada ca atunci cand cineva e suparat, i-ar putea face bine sa vorbeasca despre motivul care l-a adus in acea stare? Ce anume, in afara de masochism, poate determina un om sa repete iar si iar povestea lucrului care il supara sau il intristeaza? Ce ne face sa credem ca cineva ne poate ajuta doar ascultandu-ne? Cu ce ne ajuta un sfat, un umar pe care sa plangem sau mila cuiva?
Sunt notiuni pe care nu pot sa le inteleg.
Va spuneam ieri ca o sa va povestesc mai multe despre mica escapada la Campina. Asadar sa incepem.
Dis de dimineata, pe la ora 11 adica, se trezesc 4 pupeze somnoroase ca vor sa mearga sa vada castelul Iuliei Hasdeu. Cu toata graba din dotare plecarea s-a intamplat undeva in jurul orei 13. Hop in masina cu blonda cu manusi de piele pe post de sofer. Pericol adica.
Si totusi am ajuns cu bine la castel. Dovada:
Am platit intrarea ( 8 ron/ adult si 4 ron/studenti), tanti ne-a dat ghidurile audio si ne-am plimbat noi de capul nostru pe acolo. Ca o fi si mare rau castelul. Nu este. Dar cu toate astea mie mi-a placut la fel de mult cat imi aminteam ca mi-a placut si prima data cand l-am vazut. Cochet si ingrjijit, nu ca alte muzee de prin Romanica. Si am scris asta si in cartea pentru oaspeti.
Dupa ce am terminat cu vizitatul, a urmat o zbantuiala in curtea castelului, care era absolut superba acum toamna, cu mii de frunze galbene cazute si copaci cu coroane portocalii, rosii si galbene. Un micut paradis. Unde bineinteles nu am putut rata ocazia de a ne trage in niste poze, ne-am hlizit nitel, am topait si am facut poze cu botic gen hai cinci pentru ciucii basii mai mult imaginari decat reali ( aka Chuck Bass. Daca nu sti cine e, informeaza-te. Every girl needs one).Si dupa toate acestea, a fost musai sa vizitam si cea mai importanta cladire din intreaga curte. Dovezile:
Dupa castelul Iuliei , am mai mers putin si ne-am oprit la Casa Memoriala Nicolae Grigorescu. Aici doamna de la muzeu a fost atat de draguta si de plictitisita incat ne-a vorbit pe larg despre fiecare incapere in parte si despre fiecare tablou. Si chiar a fost interesant. Am mai aflat si noi una alta, ca altfel nu ramaneam cu nimic in cap. De aici nu avem poze ca nu era voie.
Cateva cuvinte si despre Campina. Pentru oras cu 40j de mii de locuitori… prea multe semafoare fratica. Mi-a placut totusi ca aveau indicatoare din 500 in 500 de m inspre casa memoriala si castel. Asta cu toate ca nu trebuia decat sa tii drumul drept. Dar a fost bine sa sti ca mergi in directia care trebuie. In rest… trist orasul, pentru o dupa amiaza asa frumoasa de sambata.
Am plecat apoi inspre Floresti, un satuc unde se afla ruinele unui palat ce trebuia sa fie construit de Cantacuzino, care insa a murit inainte de a termina constructia. Intreband cativa localnici locatia e foarte usor de gasit. Chiar daca am vazut pe alocuri numai pietre, buruieni sau gunoaie, tot a fost dragut si aici. Am facut si un mini picnic, mai mult eu, ca restul pupezelor se mai hranisera pe drum. O mica poza si de aici. A se observa sucul pe pe care scrie Cucu Land:
Cam atat . In rest, pentru cei care vreti sa vedeti mai multe poze, le gasiti AICI.
