Nu-s asa batrana incat sa incep sa vorbesc cu nostalgia intelepciunii despre momente trecute ale vietii mele, insa amintirile copilariei imi fura intotdeauna un suras trist, pentru ca fericirea de pe acum nu se compara cu cea de pe atunci.
Nu o spun cu regret, accept faptul ca pe o evolutie normala a vietii. Insa daca altii fug de copilarie fara a se mai uita in urma, eu am impresia ca merg in continuare pe aceeasi ulita a copilariei mele, schimbata de vreme, asfaltata si reasfaltata, cu gropi si semafoare, insa aceeasi.
Am crescut, dar numai in ochii celor care se ghideaza dupa aparente. In esenta, am ramas acelasi copil, impovarat acum de greutatea unei varste care parca nu imi apartine.
“Copilaria, iscoditoare ca un copil in fata usii care ascunde pomul de Craciu, se inalta, in trupul lui, in varful picioarelor: crestea. Putea urni un scaunel, inhamandu-si toata puterea prin brate: era intaiul avant.
Putea, urcandu-se pe scaunel, sa-si moaie degetul in gavanosul cu dulceata de pe masuta, ca mai apoi, dupa ce si l-a supt, el, sa-l intinda si mamei: era intaia darnicie.
Putea pasi singur prin cerdac: era intaia pribegie.“
(Ulita copilariei – Ionel Teodoreanu)
