“Sunt mai mandru de mine ca ti-am meritat sufletul decat ca ti-am avut trupul.”

Rating:  

Voi fi total sincera si voi incepe prin a spune ca primele 50 de pagini ale romanului m-au plictisit teribil si aproape ca am vrut sa renunt la el. Nu prea imi dadeam seama care e subiectul si ma incurcasem in numele atator personaje, insa odata ce am reusit sa intru in lumea ei (a cartii), mi-a fost greu sa o mai las din mana.

Actiunea se petrece in Spania, la inceputul secolului al XVII-lea, in perioada Inchizitiei. Dupa un autodafe sangeros, in urma caruia fusesera omorati mai multi oameni acuzati de vrajitorie, conducerea tarii da un edict prin care toti cei care isi recunosteau legaturile cu Diavolul si se caiau de acestea, urmau a fi gratiati.

Alonso de Salazar y Frias este inchizitorul care trebuia sa puna in aplicare acest edict, urmand a strabate tinuturile in cautarea acelora care veneau sa se lepede de Satana.

Pe urmele alaiului lui Salazar, mergea micuta Mayo de Labastide d’Armagnac, o tanara fata, presupusa fiica a Diavolului, ce se afla in cautarea doicii sale, ce fusese inchisa sub acuzatia de vrajitorie, chiar inainte ca autodafe-ul sa aiba loc. Aceasta spera ca urmandu-l pe acela insarcinat de descoperirea vrajitoarelor, sa o regaseasca si pe aceea care o crescuse inca de mica si o initiase in tainele farmecelor.

Abia la sfarsitul lecturii mele am aflat ca atat datele din roman cat si informatiile de natura istorica se bazeaza pe fapte reale. La fel si cele cateva vraji explicate in carte se pare ca ar fi intr-adevar dintre acelea folosite cu secole in urma, autoarea prezentand la final o bibliografie si mentionand faptul ca o documentatie vasta pe tema tratata de carte poate fi gasita la Arhiva Istorica Nationala din Madrid.

In fond, cartea este despre credinta. Fie ca este vorba despre credinta in Dumnezeu, in Diavol, in forte supranaturale, sau in iubire. Concluzia ar fi ca toti oamenii au nevoie sa creada in ceva.