De m-ar intreba cineva pe mine daca imi place Dostoievski sau nu, probabil i-as zambi, insa nu i-as spune nici Da, nici Nu. Si asta pentru ca nu cred ca Dostoievski “place” cuiva. Pe Dostoievski il simti. Ii recunosti opera chiar daca numele nu e pe coperta.
Ce mi se pare mie genial e faptul ca acum, in 2010, eu citesc o carte scrisa cu aproape 200 de ani in urma si totusi citind reusesc nu doar sa imi imaginez personajele, dar si sa vizualizez interioare cu samovare mereu pregatite pentru un ritual al ceaiului mai ceva decat la englezi, rochii complicate de catifea si coafuri sofisticate si cocuri impletite.
Si pentru cateva clipe traiesc si eu acele vremuri si iubesc impreuna cu personajele din carte, iar suferinta lor o simt si eu, pentru ca e reala, e dura, e viata simpla de zi cu zi, expusa in toata “splendoarea” mizeriei de care noi oamenii suntem capabiliuneori.
Dostoievski e insa un “tata” nemilos pentru personajele sale, caci nu le cruta si nu le iarta nici o greseala. De altfel “pacatul” multora e acela al iubirii neimpartasite, ce pare totusi a fi o cruce pe care personajele o poarta cu mandrie si demnitate. Dostoievski face astfel portretul celui care merita sa cunoasca adevaratul sentiment al dragostei si il trece prin toate incercarile si suferintele, fara a stirbi insa din frumusetea iubirii.
Drept concluzie, marturisesc ca mie mi-ar fi greu (daca nu imposibil) sa intorc ultima pagina a unui roman semnat de Dostoievski si sa spun: Mi-a placut. Mai probabil este sa am inima stransa, un gol in stomac si cateva mii de ganduri care imi gonesc prin cap. Abia dupa ceva timp, pot sa declar (mai mult mie decat altora) ca il admir pe Dostoievski pentru capacitatea de a vedea atat de adanc in sufletul omului si il invidiez pentru talentul cu care a reusit sa transpuna totul in cuvinte.




