Asa se numeste filmul pe care l-am vazut aseara. Sau “Dragoste fara preaviz” , cum a fost el tradus prin cinematografele noastre.Eu una parca i-as fi zis “Shit happens”. Cred ar fi exprimat mai bine ideea filmului.
Despre ce e vorba?
Un tip, scrie dupa moarta sotiei sale, o carte ce devine bestseller in SUA, avand ca tema intregul proces de vindecare prin care trec oamenii odata ce au pierdut pe cineva drag. Cu ocazia unei conferinte o cunoaste pe Eloise (Jennifer Aniston, care inca e prea bine pt varsta ei) si bineinteles ca se infiripa ceva intre ei. Asta e tot.
Replica ce ar caracteriza cel mai bine filmul ar fi urmatoarea: “E trist...” . Noi cel putin ne-am distrat mult cu replica asta, dar filmul merge vazut mai degraba intre fete, n-are rost sa chinuiti barbatii cu un asa film decat daca v-au gresit grav de tot.
Nota 5.4 de pe IMDB eu zic ca e mult. I-as fi dat 4.5 sau 5 pentru singura faza din film care mi-a placut. (dar nu va zic care)
Oricum, prin postul asta eu voiam sa va dau un preaviz. Poate aveti chestii mai interesante de facut decat sa vedeti filmul asta, de exemplu sa curatati o ceapa sau sa va tundeti parul din urechi. Va asigur ca dureaza mai putin si este mai util si distractiv.
Sunt putini rau oamenii aceia care te iubesc mai presus de orice si care ar face orice doar sa te vada zambind.
Eu sunt una dintre persoanele care, pe masura ce inainteaza in varsta, invata sa isi aprecieze mai mult parintii si putinii oameni care ii sunt cu adevarat apropiati. La varsta cand cei mai multi cauta sa se indeparteze de cei ce i-au crescut si vor sa renunte la a se mai simti copii, eu incep sa constientizez cat de multe le datorez celor ce si-au facut un scop in viata din a ma educa si a ma face un om bun. Si daca in relatiile dintre oameni ar exista un bilant, precum cel din economie, atunci eu nu as sta prea bine in contabilitate.
Acum doua seri cand eram ceva mai trista, mama mea s-a urcat intr-un microbuz pentru a veni in Bucuresti sa-mi tina companie. Mi-ar fi fost de ajuns si numai sa vorbesc la telefon cu ea si lucrurile tot ar fi fost mai bune. Cand vezi insa ca atunci cand ai nevoie de o companie, cineva vine spre tine fara ca tu sa o ceri, parca trec toate supararile si problemele par mai usor de rezolvat, pentru ca sti ca nu mai esti singur.
Nu-mi va fi rusine niciodata sa ma simt copil atunci cand mama este in preajma mea. Cu ea aproape, lucrurile sunt intotdeauna mult mai simple.
Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”. (more…)
Alexandra intrase furtunos pe usa, intorcandu-se de la liceu si napustindu-se asupra biroului. Scoase grabita niste foi si se apuca de scris.
Mama ei nu indrazni sa o intrebe nimic, asa ca o lasa in pace fara a spune ceva. Era obisnuita deja cu felul ceva mai aparte de a fi al fiicei ei. Totusi dupa ce trecura mai bine de doua ore fara ca Alexandra sa se opreasca din scris, mama batu in usa si intra timid in camera.
- Ce faci aici Alexandra? Nu vrei sa vii sa mananci ceva?
- Nu pot. Nu am timp, trebuie sa termin.
- Sa termini ce?
- Lasa-ma mama, te rog. N-am timp.
Femeia iesi nedumerita. Ridica din umeri si isi vazu de treburi.
Alte doua ore trecusera si Alexandra se ridicase doar pentru a-si lua un mar pe care il termina in 5 minute, dupa care isi relua activitatea. Seara o gasi tot aplecata asupra foilor. Ingrijorata, mama nu mai indrazni sa o deranjeze, insa tatal ei facu si el o incercare. Apropiindu-se de ea o gasi cu lacrimi pe fata.
- Alexandra, fata mea, ce ai patit? Sti ca parintilor tai le poti spune orice.
Uitandu-se la el cu ochii plini de tristete, abia reusi sa mormaie:
- Nu pot acum tata. Iarta-ma.
- Te rog Alexandra. Intelege ca ne facem griji pentru tine.
- A murit tata… cu totii au murit… , zise ea printre lacrimile de crocodil ce incepusera sa se rostogoleasca mari pe obrajii ei de copil.
Pentru mine acesta nu este un post de umplutura. Pentru mine muzica exprima o stare anume(ca si pentru multi altii, sunt convinsa de asta).Si uneori printr-o melodie mi-e mai usor sa transmit un mesaj decat prin propriile-mi cuvinte.
Nu sufar. Nu mi-a frant nimeni inimioara. Si totusi melodia asta “zace” la mine pe repeat. Ascult-o si tu, cel care citesti,macar odata. Pentru mine.
In seara aceasta, in timpul unei discutii “ca intre barbati” cu tatal meu, mi-a zis o chestie foarte adevarata: nici un barbat nu va intelege vreodata mania mea de a cumpara atatea genti.Insa mi-a urat sa imi gasesc un barbat care sa ma iubeasca suficient de mult incat sa accepte faptul ca eu probabil am mai multe genti decat perechi de sosete.
Asa ca de azi incolo eu nu o sa mai incerc sa fabric explicatii care de fapt nu exista. Si nici nu o sa mai astept ca fiecare gest al meu sa fie inteles, ci acceptat. Pentru ca in fond este mai important. Sunt si lucruri pe care cu toate ca le intelegi tot nu le poti accepta.
Renunt deci la ideea de a gasi un barbat care sa fie fericit atunci cand eu sunt fericita din cauza micii mele obsesii si vreau doar unul care sa nu ma certe atunci cand vin acasa cu o poseta noua in brate.
Iar in prezent, eu nu inteleg barbatii carora le plac meciurile de fotbal, sporturile care implica violenta si filmele SF. Si totusi mi-as dori sa vina o vreme in care sa le privesc cu placere alaturi de cineva drag mie, stiind ca pe el nu-l deranjeaza faptul ca numai gentile mele ocupa mai mult spatiu in sifonier decat toate hainele lui la un loc.
Rareori se intampla ca din filmele pe care le urmarim sa lipseasca povestile de dragoste. Eu astazi insa, o sa ma refer numai la acelea dintre ele cu un final fericit, acelea care, chiar daca nu recunoastem, ne fura un suspin tacut celor mai multi dintre noi. Insa cat de diferita este realitatea de ceea ce vedem noi dincolo de ecran?
In filme dragostea este intotdeauna neprevazuta, ea apare din senin, se intampla intr-o fractiune de secunda si dureaza pentru totdeauna; in viata reala trec insa uneori ani intregi pana sa realizam ca vrem sa imbatranim alaturi de cineva si in numai cateva momente putem distruge ceea ce cu greu am reusit sa cladim.
Filmele de dragoste se termina intotdeauna dupa ce casatoria a avut loc; in viata de zi cu zi, tocmai casnicia reprezinta adevarata provocare si momentul in care povestea abia incepe.
In filme, EL are tot timpul cadoul potrivit, insotit de cuvintele potrivite, iar EA il va ierta mereu si il va primi inapoi cu bratele larg deschise; in viata reala o inima ranita nu se vindeca cu trandafiri, indiferent cat de mare ar fi buchetul.
Pe micul sau marele ecran prima noapte de dragoste este intotdeauna magica si perfecta din toate punctele de vedere; cand vine insa vorba de realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Lumanarelele dau bine in film, la fel si muzica in surdina si paharele pline cu vin rosu; cati dintre voi gasiti insa timpul si dispozitia necesara de a crea acest cadru pentru cel sau cea pe care pretindeti ca il sau o iubiti?
Si acum spuneti sincer, cat de des va duceti intr-un loc pustiu doar ca sa priviti impreuna stelele, stand intinsi pe iarba? Cand v-ati facut ultima data timp sa pregatiti o cina romantica?
Iar tu stimate domn,cand i-ai luat ultima data o floare sau orice mica atentie fara nici un motiv anume? Cand i-ai sarutat ultima data mana cu care iti place sa iti dezmierde parul?
Si tu stimata doamna sau domnisoara, cand ai avut rabdare sa te uiti cu el la un meci sau sa mergi pe stadion, doar pentru ca isi dorea asta de mult? Cand ai cumparat ultima data un obiect vestimentar cu care numai el sa te vada imbracata?
Vedeti voi,din nefericire lucrurile care in filme au devenit deja un cliseu, in viata reala nu se intampla prea des. Poate ca de fapt nu ne-ar strica sa invatam cate ceva din ceea ce vedem; sau daca nu suntem in stare, poate ar trebui sa nu ne mai uitam deloc la astfel de pelicule . Pana atunci insa, nu mai visati o dragoste ca in filme. Mai bine amintiti-va ca filmele inspirate dintr-un caz real, nu sunt niciodata cele cu final fericit.
Alegerea acestei lecturi nu mi-a aparţinut, dat fiind faptul că am primit cartea cadou; titlul însa mi-a stârnit curiozitatea, inducându-mă totodată în eroare, căci romanul de faţă nu aparţine nicidecum literaturii erotice.
Cartea îl are drept protagonist pe Hector, un bărbat ce suferea de “colecţionită”, adică mania de a colecţiona diverse obiecte, de la timbre şi până la ţepuse pentre frigărui. Prima parte a romanului structurat în 4 părţi distincte prezintă viaţa personajului de până la momentul întâlnirii celei ce mai târziu îi va deveni soţie. Trebuie să recunosc că această primă parte a romanului nu m-a atras în mod special, pentru că nu vedeam rostul acestei retrospective atât de detaliate.
Mă bucur însă că nu am abandonat lectura, pentru că următoarele 3 părţi m-au ţinut într-un soi de suspans, precum cel întâlnit cu precădere în cărţile poliţiste. Hector, vindecat de colecţionită cu sprijinul familiei şi al prietenilor, ajunge să o cunoască pe Brigitte, de care se îndrăgosteşte imediat şi cu care se căsătoreşte în scurt timp. (more…)
Intrebarea aceasta mi-am pus-o eu zilele acestea,cand am avut ocazia sa urmaresc mai multe filme decat obisnuiesc eu de obicei. Si asta numai pentru ca momentan am ramas fara seriale la care sa ma uit si astept sa inceapa noile sezoane ale catorva dintre ele, acum la sfarsitul lui septembrie.
Si pentru ca eu am avut dificultati in a gasi niste filme pe gustul meu, m-am gandit sa va povestesc si voua despre ele, in caz ca sunteti vreodata in pana de idei. Asadar, iata-le mai jos, intr-o ordine care nu are nici o legatura cu preferintele mele:
Valkyrie – filmul acesta imi propusesem sa il vad la cinema chiar atunci cand a aparut, ca doar il are cap de afis pe stimabilul Tom Cruise. Actiunea se plaseaza in Germania,in timpul celui de-al l doilea razboi mondial, cand mai multi oameni influenti din armata nazista pun la cale un plan de al asasina pe Adolf Hitler. Este vorba despre operatiunea Valkyrie, filmul fiind inspirat din fapte reale, iar daca veti urmari filmul si veti citi cele scrise pe Wikipedia veti vedea ca pelicula respecta destul de bine evenimentele petrecute, asa ca poate fi considerat o buna lectie de istorie.
I hate Valentine’s Day – cu toate ca pe IMDB nu are un rating prea mare, mie mi s-a parut dragutel filmul, avand in vedere si ora tarzie din noapte la care eu l-am urmarit. Genevieve, care detine o florarie impreuna cu 2 prieteni homosexulai, are o regula destul de bizara in ceea ce priveste relatiile ei cu barbatii: totul trebuie sa se rezume la numai 5 intalniri, moment dincolo de care romantismul dispare. Astfel, spune ea, oamenii ar putea fi mereu fericiti fara a exista riscul sa le fie inselate asteptarile sau sa fie raniti. Asta pana cand in peisaj apare un oarecare Fat-Frumos care ii da sistemul peste cap si o face sa isi doreasca mai mult.
Phoebe in Wonderland – asta mi-a fost cel mai drag dintre toate, cu toate ca nu m-a facut deloc sa rad. Mi-a adus aminte insa de multe momente in care m-am simtit si eu exact ca Phoebe, micuta din film pentru care lumea faurita din propria ei imaginatie era mult mai buna si mai frumoasa decat realitatea in care traia. Lumea asta mare si plina de reguli, cu lucruri ce e mai bine sa ramana nerostite, nu este grea numai pentru un copil ci uneori si pentru cei adulti. Mi-a placut mult filmul cu toate ca m-a intristat.
My life in ruins – desi titlul pe mine m-a dus cu gandul la o drama, filmul s-a dovedit a fi o alta comedie romantica, a carei protagonista era interpretata de aceeasi actrita ca si in I Hate Valentine’s Day. Georgia, care venise in Grecia pentru a deveni profesoara de istorie, lucreaza la o agentie de turism pe post de ghid si face o treaba extrem de proasta. Atunci cand este pe punctul de a renunta, are parte de un grup de turisti care nu numai ca o vor invata sa ii placa munca ei, dar incurajata de ei va lua nastere o poveste de dragoste, asa cum ii sta bine unui film de genul asta.
Acestea au fost recomandarile mele pentru moment. Vizionare placuta si discutam cand ma intorc!
Despartirile sunt grele mai ales cand lucrurile se termina exact atunci cand aveai impresia ca incep sa mearga bine.
Mie rar mi se intampla sa ma atasez imediat. Iar de data aceasta fost vorba de mai putin de 2 saptamani, zile in care insa am stat aproape non stop impreuna, ne-am jucat,ne-am certat si ne-am plimbat. Si mai ales… am prins drag una de cealalta.Pentru ca este vorba de micuta mea Cola.
Din motive greu de explicat aici am fost nevoita sa o cedez unor noi stapani, care ii vor oferi o viata mai buna decat mine pentru ca au mai mult timp sa ii ofere atentia pe care o merita.
Si totusi este intr-adevar greu. Prinsesem mare drag de sufletelul acela mic care dadea mereu vesela din coada atunci cand ma vedea. Incepusem sa ma obisnuiesc sa ies de 10 ori afara, uneori la ore inumane sau in conditii meteorologice improprii, doar ca sa ii ofer si ei cateva clipe de binemeritata libertate.
Iar acum stau si ma intreb ce face, daca ii este bine si daca a mancat si mai ales daca ei ii este dor de mine. Pentru ca eu mor de dorul ei.
Asa se numeste filmul pe care l-am vazut aseara. Sau “Dragoste fara preaviz” , cum a fost el tradus prin cinematografele noastre.Eu una parca i-as fi zis “Shit happens”. Cred ar fi exprimat mai bine ideea filmului.
