Despre ce e vorba?
Un tip, scrie dupa moarta sotiei sale, o carte ce devine bestseller in SUA, avand ca tema intregul proces de vindecare prin care trec oamenii odata ce au pierdut pe cineva drag. Cu ocazia unei conferinte o cunoaste pe Eloise (Jennifer Aniston, care inca e prea bine pt varsta ei) si bineinteles ca se infiripa ceva intre ei. Asta e tot.

Replica ce ar caracteriza cel mai bine filmul ar fi urmatoarea: “E trist...” . Noi cel putin ne-am distrat mult cu replica asta, dar filmul merge vazut mai degraba intre fete, n-are rost sa chinuiti barbatii cu un asa film decat daca v-au gresit grav de tot.

Nota 5.4 de pe IMDB eu zic ca e mult. I-as fi dat 4.5 sau 5 pentru singura faza din film care mi-a placut. (dar nu va zic care)

Oricum, prin postul asta eu voiam sa va dau un preaviz. Poate aveti chestii mai interesante de facut decat sa vedeti filmul asta, de exemplu sa curatati o ceapa sau sa va tundeti parul din urechi. Va asigur ca dureaza mai putin si este mai util si distractiv.

Eu sunt una dintre persoanele care, pe masura ce inainteaza in varsta, invata sa isi aprecieze mai mult parintii si putinii oameni care ii sunt cu adevarat apropiati. La varsta cand cei mai multi cauta sa se indeparteze de cei ce i-au crescut si vor sa renunte la a se mai simti copii, eu incep sa constientizez cat de multe le datorez celor ce si-au facut un scop in viata din a ma educa si a ma face un om bun. Si daca in relatiile dintre oameni ar exista un bilant, precum cel din economie, atunci eu nu as sta prea bine in contabilitate.

Acum doua seri cand eram ceva mai trista, mama mea s-a urcat intr-un microbuz pentru a veni in Bucuresti sa-mi tina companie. Mi-ar fi fost de ajuns si numai sa vorbesc la telefon cu ea si lucrurile tot ar fi fost mai bune. Cand vezi insa ca atunci cand ai nevoie de o companie, cineva vine spre tine fara ca tu sa o ceri, parca trec toate supararile si problemele par mai usor de rezolvat, pentru ca sti ca nu mai esti singur.

Nu-mi va fi rusine niciodata sa ma simt copil atunci cand mama este in preajma mea. Cu ea aproape, lucrurile sunt intotdeauna mult mai simple.

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.

Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…

Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.

Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.

Mulţumesc.

Jim Willis

Articol preluat de la Tomata cu scufita

Mama ei nu indrazni sa o intrebe nimic, asa ca o lasa in pace fara a spune ceva. Era obisnuita deja cu felul ceva mai aparte de a fi al fiicei ei. Totusi dupa ce trecura mai bine de doua ore fara ca Alexandra sa se opreasca din scris, mama batu in usa si intra timid in camera.

- Ce faci aici Alexandra? Nu vrei sa vii sa mananci ceva?

- Nu pot. Nu am timp, trebuie sa termin.

- Sa termini ce?

- Lasa-ma mama, te rog. N-am timp.

Femeia iesi nedumerita. Ridica din umeri si isi vazu de treburi.

Alte doua ore trecusera si Alexandra se ridicase doar pentru a-si lua un mar pe care il termina in 5 minute, dupa care isi relua activitatea. Seara o gasi tot aplecata asupra foilor. Ingrijorata, mama nu mai indrazni sa o deranjeze, insa tatal ei facu si el o incercare. Apropiindu-se de ea o gasi cu lacrimi pe fata.

- Alexandra, fata mea, ce ai patit? Sti ca parintilor tai le poti spune orice.

Uitandu-se la el cu ochii plini de tristete, abia reusi sa mormaie:

- Nu pot acum tata. Iarta-ma.

- Te rog Alexandra. Intelege ca ne facem griji pentru tine.

- A murit tata… cu totii au murit… , zise ea printre lacrimile de crocodil ce incepusera sa se rostogoleasca mari pe obrajii ei de copil.

- Cine a murit ? intreba tatal grav.

- Ei toti tata. Uite!

Spunand acestea fugi din camera si se duse in bucatarie la mama ei si o ruga sa ii dea ceva sa manance. Ramas singur in camera fetei lui, tatal incepu sa se uite peste foile imprastiate.Unele erau foi rupte din carti, altele erau cele scrise de Alexandra.

Romanele preferate ale fiicei lui stateau acum ciuntite pe masa de lemn. Foile lor mototolite erau aruncate pe jos si unele aveau puse in loc file ce purtau scrisul de mana al fetei.Barbatul citi:

” Ajunsa pe peronul garii, Anna* se simti cuprinsa de disperare. Privea inspre trenul ce se apropia si isi aminti ca isi sacrificase copilul si intreaga viata pentru dragostea ce o simtea pentru Vronski. Cu mintea cuprinsa de o scurta nebunie si cu sufletul plin de tristete, incepu sa fuga vrand sa-si puna capat vietii aruncandu-se pe sine, insa fu oprita de un baiat ce se afla intamplator  langa ea, sperand ca va primi ceva pentru a-i cara bagajul de mana. Doua minute mai tarziu, contele Vronski o gasi intinsa pe peron, lesinata de spaima, dar in viata. ”

Tatal ramase mirat dar continua sa citeasca. Si astfel vazu si intelese. Frumoasa Manon** avea sa traiasca pana la adanci batraneti alaturi de cavalerul des Grieux ,  Julien Sorel*** isi pastra capul pe umeri si renunta la orgoliu, iar prin uniunea Julietei cu al sau Romeo**** lua sfarsit si ura dintre familiile lor.

Tatal intra in bucatarie zambind si cu foile in mana.

- Nu puteam sa ii las pe toti sa moara tata, spuse Alexandra vazandu-l. De ce toate povestile frumoase la inceput trebuie sa aiba un final atat de trist?

Tatal nu spuse nimic pe moment, insa a doua zi, intorcandu-se seara acasa ii puse Alexandrei in fata un caiet gros, cu coperti de piele si un stilou. Pe prima fila scria doar atat: ” Esti un copil bun. Si nu uita ca intotdeauna poti sa iti scrii singura propria poveste. Cu final fericit.”

__________________________________________________________________________________________

* Anna Karenina – Lev Tolstoi

** Manon Lescaut – Abatele Prevost

*** Rosu si negru – Stendhal

**** Romeo si Julieta – Shakespeare

Nu sufar. Nu mi-a frant nimeni inimioara. Si totusi melodia asta “zace” la mine pe repeat. Ascult-o si tu, cel care citesti, macar o data. Pentru mine.

Asa ca de azi incolo eu nu o sa mai incerc sa fabric explicatii care de fapt nu exista. Si nici nu o sa mai astept ca fiecare gest al meu sa fie inteles, ci acceptat. Pentru ca in fond este mai important. Sunt si lucruri pe care cu toate ca le intelegi tot nu le poti accepta.

Renunt deci la ideea de a gasi un barbat care sa fie fericit atunci cand eu sunt fericita din cauza micii mele obsesii si vreau doar unul care sa nu ma certe atunci cand vin acasa cu o poseta noua in brate.

Iar in prezent, eu nu inteleg barbatii carora le plac meciurile de fotbal, sporturile care implica violenta si filmele SF. Si totusi mi-as dori sa vina o vreme in care sa le privesc cu placere alaturi de cineva drag mie, stiind ca pe el nu-l deranjeaza faptul ca numai gentile mele ocupa mai mult spatiu in sifonier decat toate hainele lui la un loc.

Rareori se intampla ca din filmele pe care le urmarim sa lipseasca povestile de dragoste. Eu astazi insa, o sa ma refer numai la acelea dintre ele cu un final fericit, acelea care, chiar daca nu recunoastem, ne fura un suspin tacut celor mai multi dintre noi. Insa cat de diferita este realitatea de ceea ce vedem noi dincolo de ecran?

In filme dragostea este intotdeauna neprevazuta, ea apare din senin, se intampla intr-o fractiune de secunda si dureaza pentru totdeauna; in viata reala trec insa uneori ani intregi pana sa realizam ca vrem sa imbatranim alaturi de cineva si in numai cateva momente putem distruge ceea ce cu greu am reusit sa cladim.

Filmele de dragoste se termina intotdeauna dupa ce casatoria a avut loc; in viata de zi cu zi, tocmai casnicia reprezinta adevarata provocare si momentul in care povestea abia incepe.

In filme, EL are tot timpul cadoul potrivit, insotit de cuvintele potrivite, iar EA il va ierta mereu si il va primi inapoi cu bratele larg deschise; in viata reala o inima ranita nu se vindeca cu trandafiri, indiferent cat de mare ar fi buchetul.

Pe micul sau marele ecran prima noapte de dragoste este intotdeauna magica si perfecta din toate punctele de vedere; cand vine insa vorba de realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Lumanarelele dau bine in film, la fel si muzica in surdina si paharele pline cu vin rosu; cati dintre voi gasiti insa timpul si dispozitia necesara de a crea acest cadru pentru cel sau cea pe care pretindeti ca il sau o iubiti?

Si acum spuneti sincer, cat de des va duceti intr-un loc pustiu doar ca sa priviti impreuna stelele, stand intinsi pe iarba? Cand v-ati facut ultima data timp sa pregatiti o cina romantica?

Iar tu stimate domn,cand i-ai luat ultima data o floare sau orice mica atentie fara nici un motiv anume? Cand i-ai sarutat ultima data mana cu care iti place sa iti dezmierde parul?

Si tu stimata doamna sau domnisoara, cand ai avut rabdare sa te uiti cu el la un meci sau sa mergi pe stadion, doar pentru ca isi dorea asta de mult? Cand ai cumparat ultima data un obiect vestimentar cu care numai el sa te vada imbracata?

Vedeti voi,din nefericire lucrurile care in filme au devenit deja un cliseu, in viata reala nu se intampla prea des. Poate ca de fapt nu ne-ar strica sa invatam cate ceva din ceea ce vedem; sau daca nu suntem in stare, poate ar trebui sa nu ne mai uitam deloc la astfel de pelicule . Pana atunci insa, nu mai visati o dragoste ca in filme. Mai bine amintiti-va ca filmele inspirate dintr-un caz real, nu sunt niciodata cele cu final fericit.

Rating: ★★★☆☆ 

Cartea îl are drept protagonist pe Hector, un bărbat ce suferea de “colecţionită”, adică mania de a colecţiona diverse obiecte, de la timbre şi până la ţepuse pentre frigărui. Prima parte a romanului structurat în 4 părţi distincte prezintă viaţa personajului de până la momentul întâlnirii celei ce mai târziu îi va deveni soţie. Trebuie să recunosc că această primă parte a romanului nu m-a atras în mod special, pentru că nu vedeam rostul acestei retrospective atât de detaliate.

Mă bucur însă că nu am abandonat lectura, pentru că următoarele 3 părţi m-au ţinut într-un soi de suspans, precum cel întâlnit cu precădere în cărţile poliţiste. Hector, vindecat de colecţionită cu sprijinul familiei şi al prietenilor, ajunge să o cunoască pe Brigitte, de care se îndrăgosteşte imediat şi cu care se căsătoreşte în scurt timp.

Bărbatul se crede pe deplin vindecat de mania sa până în momentul în care realizează că resimte o neobişnuită plăcere urmărindu-şi soţia… spălând geamurile. Acest fapt bizar ajunge pentru el o nouă obsesie, recurgând la fel şi fel de metode pentru a o determina pe Brigitte să spele geamurile iar şi iar. Împins de această stranie dorinţă el instalează in apartament o cameră de filmat pentru a nu rata mult aşteptatul eveniment, ce se putea petrece în lipsa lui.

Hector începe aşadar să colecţioneze momente cu soţia sa îndeplinind o activitate atât de banală precum spălatul geamurilor; toate acestea până în ziua în care, uitându-se pe camera instalată în apartament, o vede pe Brigitte împreună cu un alt bărbat.

De aici înainte faptele se succed într-un ritm mult mai rapid şi mai suprinzător, începând de la decizia bărbatului odată ce află că este înşelat de adorata lui soţie şi până la revelaţia femeii care devine conştientă de potenţialul erotic al simplului act de menaj pe care îl îndeplinise ani de-a rândul, fără să-şi fi imaginat măcar vreun sens erotic.

Scenele de natură senzuală din carte sunt de fapt încărcate de trăiri la nivel emoţional, depăşind stadiul de simple experienţe organice. Cartea m-a surprins plăcut în privinţa subiectului, însă am găsit lectura dificilă la nivelul construcţiei din fraze formate din propoziţii scurte, înlănţuite într-un aşa fel încât cititul devine obositor şi anevoios. Însă îşi merită lectura datorită conţinutului savuros şi pe alocuri inedit.

Si pentru ca eu am avut dificultati in a gasi niste filme pe gustul meu, m-am gandit sa va povestesc si voua despre ele, in caz ca sunteti vreodata in pana de idei. Asadar, iata-le mai jos, intr-o ordine care nu are nici o legatura cu preferintele mele:

Valkyrie – filmul acesta imi propusesem sa il vad la cinema chiar atunci cand a aparut, ca doar il are cap de afis pe stimabilul Tom Cruise. Actiunea se plaseaza in Germania,in timpul celui de-al l doilea razboi mondial, cand mai multi oameni influenti din armata nazista pun la cale un plan de al asasina pe Adolf  Hitler. Este vorba despre operatiunea Valkyrie, filmul fiind inspirat din fapte reale, iar daca veti urmari filmul si veti citi cele scrise pe Wikipedia veti vedea ca pelicula respecta destul de bine evenimentele petrecute, asa ca poate fi considerat o buna lectie de istorie.

I hate Valentine’s Day – cu toate ca pe IMDB nu are un rating prea mare, mie mi s-a parut dragutel filmul, avand in vedere si ora tarzie din noapte la care eu l-am urmarit. Genevieve, care detine o florarie impreuna cu 2 prieteni homosexulai, are o regula destul de bizara in ceea ce priveste relatiile ei cu barbatii: totul trebuie sa se rezume la numai 5 intalniri, moment dincolo de care romantismul dispare. Astfel, spune ea, oamenii ar putea fi mereu fericiti fara a exista riscul sa le fie inselate asteptarile sau sa fie raniti. Asta pana cand in peisaj apare un oarecare Fat-Frumos care ii da sistemul peste cap si o face sa isi doreasca mai mult.

Phoebe in Wonderland – asta mi-a fost cel mai drag dintre toate, cu toate ca nu m-a facut deloc sa rad. Mi-a adus aminte insa de multe momente in care m-am simtit si eu exact ca Phoebe, micuta din film pentru care lumea faurita din propria ei imaginatie era mult mai buna si mai frumoasa decat realitatea in care traia. Lumea asta mare si plina de reguli, cu lucruri ce e mai bine sa ramana nerostite, nu este grea numai pentru un copil ci uneori si pentru cei adulti. Mi-a placut mult filmul cu toate ca m-a intristat.

My life in ruins – desi titlul pe mine m-a dus cu gandul la o drama, filmul s-a dovedit a fi o alta comedie romantica, a carei protagonista era interpretata de aceeasi actrita ca si in I Hate Valentine’s Day. Georgia, care venise in Grecia pentru a deveni profesoara de istorie, lucreaza la o agentie de turism pe post de ghid si face o treaba extrem de proasta. Atunci cand este pe punctul de a renunta, are parte de un grup de turisti care nu numai ca o vor invata sa ii placa munca ei, dar incurajata de ei va lua nastere o poveste de dragoste, asa cum ii sta bine unui film de genul asta.

Acestea au fost recomandarile mele pentru moment. Vizionare placuta si discutam cand ma intorc!

Mie rar mi se intampla sa ma atasez imediat. Iar de data aceasta fost vorba de mai putin de 2 saptamani, zile in care insa am stat aproape non stop impreuna, ne-am jucat,ne-am certat si ne-am plimbat. Si mai ales… am prins drag una de cealalta.Pentru ca este vorba de micuta mea Cola.

Din motive greu de explicat aici am fost nevoita sa o cedez unor noi stapani, care ii vor oferi o viata mai buna decat mine pentru ca au mai mult timp sa ii ofere atentia pe care o merita.

Si totusi este intr-adevar greu. Prinsesem mare drag de sufletelul acela mic care dadea mereu vesela din coada atunci cand ma vedea. Incepusem sa ma obisnuiesc sa ies de 10 ori afara, uneori la ore inumane sau in conditii meteorologice improprii, doar ca sa ii ofer si ei cateva clipe de binemeritata libertate.

Iar acum stau si ma intreb ce face, daca ii este bine si daca a mancat si mai ales daca ei ii este dor de mine. Pentru ca eu mor de dorul ei.