Rating:  

Autor de romane istorice de aventuri, Alexandre Dumas ne poarta prin intermediul romanului “Laleaua neagra” in Olanda secolului al XVII-lea , astfel ca pret de cateva ore avem ocazia sa parasim lumea agitata in care traim , pentru a intra intr-o lume in care “ a dispretui florile inseamna a jigni pe Dumnezeu”, iar “ Cu cat o floare e mai frumoasa, cu atat, dispretuind-o ,jignesti mai mult pe Dumnezeu.”Pentru unii ar putea parea subiectul unei carti destinate copiilor.Pentru mine insa a fost o lectura captivanta , tocmai datorita universului invaluit de puritate pe care il infatiseaza cititorilor.

Mult ravnita floare , obiectul unui premiu de o suta demii de florini oferiti celui ce o creeaza, da nastere unui lant de evenimente, al carui principal protagonist este Cornelius van Baerle.Acuzat pe nedrept de tradare, el este inchis pe viata , aceasta sentinta reprezentand si curmarea unicului sau vis: descoperirea marii Lalele Negre, considerata in Olanda acelor timpuri, cea de-a opta minune a lumii. In inchisoare o cunoaste insa pe Roza, frumoasa “frizona cu ochi albastri”, fiica temnicerului Gryphus. Daca pana atunci singura stapana a inimii lui Cornelius fusese mult ravnita floare, in sufletul sau ia nastere un nou sentiment, acela al iubirii pentru Roza , fata care il cucereste prin simplitatea si naivitatea sa , dar mai ales, fata ce va realiza visul sau de o viata.

Exista momente in care sarmana fata este cuprinsa de un sentiment teribil de gelozie, pe care il marturiseste si iubitului sau: “vad ca iubiti atat de mult lalelele, incat in inima dumneavoastra nu mai e loc pentru alta afectiune”.Insa Roza, “fiinta nobila, cu suflet drept si profund” reuseste sa patrunda in sufletul lui Cornelius si sa inteleaga patima sa pentru laleaua neagra. Astfel , ea decide sa o ingrjeasca intocmai precum ar face cu un copil al sau, caci admite faptul ca “ Numai devenindu-i mama, [...] pot inceta a-i mai fi rivala”.

Desi nu este o carte pe care sa ajungi sa o iubesti, este o carte ce iti poate intari credinta in dreptatea sociala si iti poate readuce in suflet speranta in triumful unei iubiri inocente.Precum intr-un basm, finalul aduce rezvolvarea intregii intrigi, greselile fiind sunt recunoscute si remediate.Desi personaje precum Isaac Boxtel sau Gryphus stirbesc la un moment dat aura acestei lumi, rautatea lor si comportamentul nedrept sunt in final invinse de dragostea si adevarul ce restabilesc echilibrul initial.

Romanul se incheie in atmosfera de sarbatoare, onorand “laleaua orgolioasa” si oferind cititorului o ultima invatatura: “ Ai suferit uneori destul pentur a avea dreptul sa nu spui niciodata :Sunt prea fericit.”