Mai spuneam eu acum ceva timp ca sunt sofer de 6 ani deja, asa ca nu as prea avea de ce sa ma panichez atunci cand trebuie sa ma urc la volanul unei masini noi pentru mine.

Cu toate acestea mi s-a intamplat ieri sa am asa un mic moment de panica, incat preferam sa merg 2 statii pe jos ca sa imi iau bilet de autobuz si apoi sa schimb 2 autobuze ca sa ajung unde trebuia.

De ce?

Masina la volanul careia ar fi trebuit sa ma urc era un Renault Laguna, pe care il mai condusesem o singura data in trecut, cand i-am busit o roata datorita – corect ar fi sa zic din cauza – unei mari gropi din asfalt. Ei bine si de atunci am ramas asa cu o frica de masina asta, de parca era un fel de Bau Bau al tuturor masinilor.

Ma gandeam ieri ca e prea mare fata de masina mea, ca e diesel si eu am condus pana acum mai mult masini pe benzina si tot asa eram mega stresata pana sa ma urc la volan.

Cand am ajuns cu bine la destinatia mea pot sa va spun ca ma simteam foarte mandra de mine, de parca savarsisem cine stie ce minune.

A fost prima data cand am avut ceva emotii cu ocazia urcatului pentru prima data la volanul unei masini, cu toate ca mai teama ar fi trebuit sa-mi fie atunci cand am condus for the first time o masina ce mergea pe gaz…dar asta e alta poveste deja.

Tot asa legat de inceputuri si masini, pot sa va spun o intamplare amuzanta, de cand am condus eu pentru prima data un Fiat si am plecat nestiind cum e cu marsarierul. Si cum parcasem cu fata si nu reuseam de nici un fel sa bag in viteza, am profitat de faptul ca era o mica panta si am scos-o din viteza si am lasat-o sa alunece usurel afara de pe locul de parcare.

Sa va mai spun ca urmatoarea parcarea a fost una laterala si cu suficient loc si in fata incat sa ies direct? Am aflat mai tarziu ca trebuia sa apas pe schimbator ca sa intre in viteza, dar asta era deja dupa ce imi terminasem toata treaba cu masinuta pe ziua respectiva.

La voi cum e cu masinile la inceput? Va obisnuiti repede sau vi se mai intampla stangacii precum mie?

Sa incep prin a recunoaste un adevar rusinos: am picat sala prima data cu 21 de puncte. Jale mare, imi doream atat de mult permisul, visasem atata la acea zi si tot nu am fost capabila sa ma mobilizez si sa invat ca lumea ca sa iau din prima.

Cand am fost reprogramata pentru a sustine a doua oara examenul, am mers insotita de matusa mea. Am intrat, am completat testul si dupa ce am iesit am ramas in curte asteptand rezultatele impreuna cu toti ceilalti candidati. Asa se proceda pe atunci in Giurgiu. Asteptam sa iasa politistul si sa inmaneze dosarele celor care au picat, insemnand ca ceilalti care nu si-au primit dosarele inapoi au luat sala si merg mai departe la traseu.

Si cand iese domnul politist, matusa mea are inspiratia de a-mi spune: “Daca pici si de data asta te fugaresc pe aici de fata cu toata lumea!”. Atat mi-a fost.

Eu stateam undeva mai departe de ea, asteptand pliiiiina de emotii. Si ajunge politisul la ultimul dosar si vad ca se uita la mine si mi-l intinde.

Vaaaaai! Nu se poate! Simt cum ma prabusesc, ma uit si spre matusa mea, ma uit la politist si ma indrept catre el, cautand in acelasi timp o modalitate de a o taia la fuga de acolo cat mai repede, ocolind-o pe matusa evident.

La momentul aceasta cred insa ca e nevoie sa fac o paranteza: nu provin dintr-o familie agresiva, cu antecedente violente sau care isi maltrateaza copiii. Provin pur si simplu dintr-o familie cu mult mult simt al umorului, ceva mai  zapacita, si stiam ca matusa era in stare sa ma fugareasca nitel pe acolo doar sa ma faca de rusine ca sa ma motiveze ca data viitoare sa invat ca lumea.

Ma indrept asadar cu mana tremuranda inspre dosarul intins, cand vad ca persoanele aflate langa politist incep sa zambeasca. Eu in gandul meu: “Ce nesimtiti, rad de mine acuma ca ei s-au vazut cu examenul luat!”. Cand sa iau dosarul, vad ca politistul il retrage si il inmaneaza unui domn care deja cred ca se bucura ca a luat examenul. Eu nu avusesem cum sa vad ca pe dosar era poza unui barbat mustacios, insa cei de langa politist vazusera si tocmai de asta zambeau cand m-au vazut cum vedeam cu o mutra abatuta de parca mergeam la taiere.

Bun. Deci luasem sala. Urma traseul, care in Giurgiu se sustine in aceeasi zi.

Ne indreptam catre locul cu pricina. Tot ce-mi amintesc este comentariul politistului cand a vazut bluza cu care eram imbracata: “Ia uitati-va la domnisoara, nici nu are permis inca si se viseaza sofer de curse cu Ferrari.” (purtam o bluza cu sigla Ferrari in acea zi)

Evident ca am luat si traseul si ca eram in culmea fericirii, insa n-am putut deloc sa uita spaima aceea pe care am avut-o atunci cand am crezut ca am picat pentru a doua oara examenul.

La voi cum a fost? Ati reusit sa va obtineti permisul din prima incercare?

Sa fie asadar vreo 2 ani de laintamplarea care s-a petrecut la Petrom in Giurgiu, unde venisem pentru a alimenta masina – destul de evident de altfel. O lasasem pe maica-mea la un market undeva la 2 minute distante de benzinarie si am zis sa fac si eu o treaba buna cat statea ea acolo inauntru.

Ajung la Petrom, ma dau jos, apuc cu hotarare pompa si incerc sa pun benzina. Nu intra. Mai incerc. Ea tot nu intra. Incepe sa se verse putin pe jos. Eu insa insist.

- Staaai! Ce faci??

Era unul dintre baietii de la Petrom, pe care-l stiam de multi ani, caci mereu ma ajuta sa alimentez.

- Pai incerc sa pun benzina si nu merge.

- Aia e motorina ce incerci tu sa pui, nu benzina.

Incremenesc cu pompa in mana si curge pe jos si restul de motorina.

- Ai reusit sa pui ceva?

- Nu cred…ca a curs toata pe jos, pentru ca nu intra.

- Pai da, sunt mai groase ca sa nu intre in rezervoarele de benzina. Se intampla si altora, stai linistita.

Pfiu…

Zambesc jenata, ma duc sa platesc motorina varsata pe jos si dupa imi alimenteaza el cu benzina.

Azi, 2 ani si ceva mai tarziu, acelasi Petrom, acelasi angajat, si eu – fara sa mai fiu blonda si cu alta masina.

Nici nu cobor bine si imi zice zambind:

- Deci punem motorina si de data asta?

Eu am ramas putin incurcata si am inceput sa zambesc, mai mult fiind surprinsa de faptul ca m-a recunoscut si ca a spus ceva pe tema asta tocmai acum, desi in acesti 2 ani cati au trecut de la incident am mai tot fost pe la Petrom.

- Nu mai punem motorina de data asta.

- Haideti ca poate consuma mai putin..

Ma duc sa platesc si cand ies imi zice, iarasi zambind:

- Am facut un compromis, am pus jumatate benzina si jumatate motorina.

Degeaba am schimbat deci culoarea parului, caci inca mai suport consecintele momentelor mele blonde.

Ii multumesc pe aceasta cale si baiatului de la Petrom ca m-a facut sa zambesc astazi, caci chiar aveam nevoie!

Buuuun.

In timp ce scormoneam eu de zor acolo, tot auzem o voce de femeie din ce in ce mai tare: ” Ionuuuut! Ionuuuut! Unde esti mama?”

Peste 30 de secunde iar: ” Ioooonuuut! Aoleu mi-au furat copilul! Mi-a disparut copilul! Unde sa fie baiatul meu ca acu’ 2 secunde era langa mine! Ionuuuut!”

Ma uit si eu in jurul meu un pic, nu vad pe nimeni si mi se pare ciudata situatia mai ales ca in afara de mine, doamna respectiva si o gramada de masini nu mai era nimeni in jur.

Si sa vedeti faza…

Termin eu ce aveam de cautat si aranjat in portbagaj si cand sa ma duc sa intru iar in masina, ce sa vezi?

Lasasem usa deschisa pe jumatate la sofer si cocotat jumatate pe pragul masinii imi zambea un copil de aproape 2 ani, carliontat si murdar de ciocolata la botic.

“Ionuuuut!!!” – se aude iarasi mama disperata.

- Doamna, acesta este cumva copilul dumneavoastra? intreb eu timid, aratand spre masina mea.

Cucoana nu prea si-a dat seama incotro arat exact si a venit nedumerita spre mine. Si-a luat copilul fara sa spuna nimic,  doar mi-a aruncat o privire urata si dusmanoasa de genul “stiu ca tu voiai sa-mi furi copilul”.

True story.

Omul acesta chiar avea de munca, nu gluma! Chiar as fi fost curioasa sa stiu daca a terminat totul intr-o singura zi, insa cum nu mi-am petrecut restul zilei prin zona, n-am mai aflat. Mi s-a parut foarte comic insa ca, intr-o zi de vara de weekend, cand afara era totusi destul de frigut, statea sa ploua, iar prin Azuga cam batea vantul – la propriu si la figurat – era un om care muncea cu sarguinta la tuns iarba de pe partie.

Dupa 2 examene avute astazi si ceva timp petrecut incercand sa duc lucrarea de disertatie la bun sfarsit, ma opresc la restaurant din fata blocului meu sa pap ceva.

Asadar ma aflam eu linistita pe terasa, tocmai ce terminasem ceva bun, gustasem si ceva desert minunat, cand incep sa simt ceva rece pe piciorul meu.

Ignor senzatia. Ma gandesc ca pur si simplu mi-a cazut ceva ud pe picior.

Cateva minute mai tarziu senzatia persista. Zic sa ma uit sa vad ce e si prin intunericul care era deja afara, vad o chestie lunguta si subtire pe piciorul, aproape sa imi intre pe sub blugi.

Ei bine si de aici a inceput distractia. Eu care nu ma prea manifest asa in public, mai ales intr-un loc unde merg frecvent, am inceput sa urlu fara sa ma pot controla: “E ceva pe piciorul meeeu! Aaaaa!!!”. Ceva de genu’.

Mai mult decat atat, am impins toata masa din fata mea, m-am tras cu scaunul mai in spate, mi-am scos balerinul si am inceput sa zvancnesc ca apucata din picior.

Fusese un biet melc, fara cochilie, care probabil isi cauta un adapost pe al meu picior. N-a fost sa fie.

Sa va mai spun ca am ajuns de amuzamentul celor din preajma? Nu cred ca e nevoie… Cineva, cu umor “de calitate”, imi spunea sa stau linistita ca a fost doar Vaduva neagra.

In urma intregii intamplari a ramas doar o dunga uda pe asfalt, pe acolo pe unde s-a tarat, rusinat de intamplare, melcul fara casa.

Ar putea sa intre si asta la seria lui Cabral cu “domnu’ administrator”, desi aici autorul este… anonim.

Sa ii acordam totusi meritele pentru cunostintele in anatomie, caci la fel de bine putea sa creada ca pe scara a dormit un…caine.

N-are importanta unde. Doar fiti atenti la urmatoarea faza.

Sun la restaurantul respectiv sa rezerv.

- Buna seara. As dori sa rezerv o masa pentru 3 persoane pentru ora 19:30. Se poate?

- (domnisoara de la restaurant) Stati sa verific… Da, avem locuri. Va asteptam atunci!

Inainte sa apuce sa-mi inchida, intreb:

- Bun, dar un nume pentru rezervare? Nu e nevoie?

- (ea, chicotind la telefon) Ah, ba da, uitasem. Mirela.

3 secunde de tacere, caci pana si eu am ramas muta la faza asta.

- Nu, ii spun eu, la  numele meu ma refeream. Ca sa stiti pentru cine e rezervarea.

- (se fastaceste) Ah, da, ma scuzati. Spuneti-mi numele.

I l-am zis facand un mare efort sa nu izbucnesc chiar atunci in ras.

Cand am ajuns la restaurant, baiatul care ne-a intampinat ne-a intrebat daca avem rezervare.

I-am zis mandra ca da; sa o intrebe pe Mirela, ca stie ea.

sursa foto

Revin cu intrebarile existentiale. Pentru ca nu pricep.

Ne intalnim pe scara blocului, la intrare, chiar si pe strada dar nu ne salutam. In schimb cand ne vedem in lift, dupa momentele penibile in care ne dam seama care cum sa stam ca sa nu ne atingem, urmeaza conversatia tipica: “mergeti mai jos/sus de 5?”, iar la final urarea de genul “o seara buna”, “numai bine” etc.

De ce?

Merg si cu autobuzul si acolo nu iti ureaza nimeni “O zi frumoasa” cand cobor. Ba chiar se bucura ca ramane mai mult spatiu (nu ca as fi eu mare si as ocupa mult loc). Si chiar si in autobuz, cand e inghesuiala stam lipiti unul de celalalt, deci nu moate fi apropierea fata de persoana cu care esti in lift.

E de vina simplul fapt ca suntem vecini? Dar cum ziceam mai devreme, in cazul intalnirilor in afara liftului oamenii nu se mai avanta la fel in a-si face urari unii altora.

In orice caz, mi se par neplacute aceste scurte momente petrecute in lift in compania unui strain. Si mi-aduc acum aminte de intalnirile de la ghena, despre care vorbeam anul trecut…

Voua vi se intampla la fel in lift?

Prin luna iulie, cand ma pregateam pentru un weekend de mare, eram in febra cumparaturilor de creme si lotiuni de tot felul si am zis ca profit si de o super-mega-hiper oferta la un gel de dus + crema de corp.

Buuuun. Am cumparat, si le-am pus bine in dulap, ca nu aveam nevoie de ele fix atunci. Prin octombrie le-am scos de la “naftalina” si le-am dat in folosinta.

Ei bine si de atunci ma tot vait eu in sus si in jos ca: “Doamne ce crema proasta face firma X. E oribila, se intinde super mult, si abia intra in piele si apoi raman foarte lipicioasa”.

Timp de aproape 3 LUNI eu m-am tot vaicarit si am zis prietenelor: “Nu cumparati creme de la firma X, ca-s naspa, uitati ce am patit eu”. Din neglijenta, nici nu am cumparat alta crema sa o inlocuiesc totusi.

Sambata, pe 4 decembrie, enervata la culme de aceasta crema, i-o dau verisoarei mele sa o testeze si ea. Incearca ea sa scape spunand ca ma crede pe cuvant, insa eu insist sa isi dea putin pe mana. Ei bine, cat de mare credeti ca mi-a fost mirarea cand am auzit-o spunand:

- Fraiero, tu nu vezi ca este gel de dus?????

DA! Din octombrie si pana la inceputul lunii decembrie  eu am folosit un gel de dus pe post de crema.

You can call me stupid if you want. O sa ajung fata aia proasta care nu stie sa citeasca nici macar o eticheta.

Recunosc, a fost o mega prostie din partea mea sa nu citesc ca de fapt pachetul cumparat de mine continea 2 geluri de dus si nu un gel + o lotiune.

Tin sa mentionez insa faptul ca, acest post a fost scris cu mainile catifelatesi hidratate de noua mea crema, care e pe bune crema si nu vreo alta minune, pentru ca am cumparat-o sub supravegherea atenta a mamei si a verisoarei, ambele fiind ingrijorate de acest nou nivel de aiureala pe care l-am atins prin fapta mea.

Si-acum, toate mistourile sa vina la mine!