De la Giurgiu la Bucuresti sunt doar 60 de km. Drum de o ora, din cauza localitatilor in care sunt mereu presarate radare ce mai reteaza din avantul soferilor.

De fiecare data cand sunt singura in masina reusesc sa apreciez mai mult lucrurile pe care le vad, fie ele si niste banale lanuri de grau sau culturi de rapita.

Am observat ca nu multi se bucura de peisajele pe langa care trec in drumul lor spre o destinatie. O “simpla” padure, o biserica urcata in varf de deal, un drum strajuit de arbori inalti, nu incanta ochiul oricarui trecator, ramanand de multe ori neobservate.

Anul acesta stiu ca am zarit niste nuante vesele pe E70 inca de la inceputul primaverii, iar de atunci am tot vazut cum se schimba peisajele si culorile, odata cu trecerea anotimpurilor.

Tot anul acesta am constientizat si ca am trecut de sute de ori pe acest drum, insa nici macar o data nu am urcat pana la crucea de la Calugareni, ridicata acolo in cinstea lui Mihai Viteazul. De fiecare data imi spuneam ca acum ma grabesc si nu am timp, dar ca la intoarcere sau data viitoare sigur ma voi opri. Si iata ca au trecut ceva ani de cand ma tot amagesc singura.

Va sugerez sa fiti mai atenti la lucrurile ce va inconjoara si sa va bucurati de ele. Daca tot fac parte din viata voastra si le dedicati ceva timp – pentru mine orice excursie acasa presupune 2 ore pierdute pe acest drum – macar sa profitati la maxim de el. Sau cum spun americanii… make the most of it!

Drumul vostru spre casa pe unde trece si ce anume vedeti pe geam?

Voiam sa mai aman putin postul asta, dar avand in vedere ultimele intamplari e cazul sa mergem inainte cat mai rapid. Asadar sa reluam de unde am ramas.

Cazul III – iarna, tot liceu, in Plaza

Iaca eram si noi ca pupezele in Plaza, la un hamburger si un suc inainte sa mergem la patinoar. Si dintr-o prea mare harnicie, odata cu gunoaiele de pe tava mi-am aruncat si telefonul. Lucru pe care l-am realizat abia cand eram jos in parcare.

Fuguta, fuguta ne-am intors sus si au inceput fetele mele sa sune pe numarul meu si ascultam pe langa cosurile de gunoi. Nu se auzea nimic.

Mergem la un nenea de la firma de curatenie din mall si ne informeaza ca tocmai ce au fost golite cosurile si urmeaza sa plece masina cu gunoi. Na ghinion! Dar mi-a zis sa ii dau numarul si el incearca sa mai faca ceva.

I-am dat numarul si tipul a plecat. Oricum eu nu mai aveam nici o speranta. Ma vedeam deja cu beregata retezata de tata, care era posesorul de drept al telefonului ce fusese cumparat cu numai o zi in urma si pe care eu il aveam la mine doar pentru figuri.

Cand colo, il vad pe tipul respectiv intorcandu-se victorios cu telefonul meu in mana, plin de maioneza si cu o tasta care deja nu mai mergea bine! Dar important era ca il recuperasem si ca inca odata norocul meu isi facuse datoria.

Cazul IV – toamna, primul an de facultate, Bucuresti, undeva prin Romana

Fiind abia la inceput de studentie, era musai sa mergi saptamana de saptamana in club sa te distrezi. Si bineinteles ca urmam si eu regula cu toate ca n-am fost niciodata adepta cluburilor.

Si ma aflam eu pe la ora 22 in Romana, pe langa ASE, asteptand sa fiu culeasa de pe drum cu taxiul de cineva. Ca sa nu imi inghete machiajul pe fata, am zis sa intru 2 minute la bancomatul BRD. Si aveam in mana cardul pe care trebuia sa il trec prin aparatul respectiv ca sa pot intra,telefonul la care vorbeam si… geanta.

Pentru ca nu am 3 maini si geanta mi-era cea mai indispensabila in momentul acela, i-am dat drumul fara sa realizez.A venit taxiul, m-am urcat, am plecat si am realizat dupa cateva minute ca nu aveam unde sa-mi mai bag telefonul.

Intoarcem cat se putea de repede, traversez si fug inspre BRD si ce credeti? Geanta era pe jos, cu portofelul iesit din ea. Nimanui nu-i venea sa creada. Taximetristul se minuna nevoie mare. Eu eram in culmea fericirii bineinteles. Si totul e bine cand se termina cu bine.

Deocamdata atat din povestirea noastra. Continuam maine cu un nou episod.

Am pierdut multe la viata mea.Am pierdut obiecte, am pierdut acte si am pierdut oameni. Cu toate acestea ma consider un om norocos. Insa nimic nu dureaza la nesfarsit.

Cand vine vorba de pierdut acte, portofele si chei nu ma intrece nimeni. Cu toate acestea nu mi s-a intamplat de prea multe ori sa le pierd efectiv, insa cam de fiecare data lucrul acesta s-a datorat altora si nu mie.

Datorita unor evenimente recente, m-am decis sa fac aici un fel de recensamant al portofelelor si actelor mele pierdute. In ordine cronologica, pana vom ajunge la prezentul care a declansat toata aceasta povestire.

Cazul I – pierdut portofel, candva in liceu, probabil clasa a XI-a, de ziua mea.

Mi-amintesc foarte bine. Eram la liceu in pauza si am traversat la Fornetti-ul de vis a vis. Am cumparat ce am vrut, am aruncat bonul la cosul de gunoi si am plecat. Sau cel putin asa credeam ca am procedat…

In pauza urmatoare, cand am trecut iarasi prin fata la Fornetti, domnisoara vanzatoare m-a strigat:
- Hei, ti-ai pierdut portofelul!

M-am uitat la ea putin mirata desi vedeam clar ca tine in mana portofelul meu. O intreb unde l-a gasit.Raspunsul ei mi-a adus un zambet tamp pe fata:
-L-ai aruncat singura la cosul de gunoi! mi-a zis ea.

Da.Asta facusem. Si era abia inceputul. Cateva luni mai tarziu, poate un an, tot in liceu fiind si tot in pauza, mi-am aruncat telefonul la cosul de gunoi si am ramas cu coaja de banana in mana. De data aceasta am realizat singura greseala, dar am fost oricum subiect de ras intreaga zi.

Cazul II – iarna, seara de 23 decembrie, adica Mos Ajunul, clasa a XI-a sau a XII-a.

Am plecat grabita de acasa.Am ajuns in oras de unde trebuia sa fac multe cumparaturi pentru mama.Tin minte ca aveam si o lista. Am ajuns insa repede la primul magazin, unde atunci cand a trebuit sa platesc am realizat ca … nu aveam nici un ban la mine pentru ca disparuse si portofelul. Era clasica scena din filme in care odata ajuns la casa personajul realizeaza ca cineva i-a furat portofelul.

In cazul meu stiam ca era cam greu sa mi-l fi furat cineva, insa ceva tot se intamplase. Cu inima mica de teama m-am indreptat spre casa, gandindu-ma tot drumul ce ii voi spune mamei mele. Nici nu eram sigura ca ma va crede atunci cand ii voi spune ca pur si simplu nu mai am portofelul si deci nici banii. Si asta pentru ca aveam o suma destul de mare in portofel si nici nu eram pe atunci tocmai cea mai de incredere persoana pe mana careia sa lasi asa sume de bani.

Si cum urcam eu amarata scarile de la bloc, ce-mi vad ochii? Pe una din trepte zacea cazut portofelul meu! Cu tot cu acte si cu tot cu bani. O adevarata minune! Chiar atunci un grup mare de copii a trecut pe langa mine si am gasit-o pe mama mea impartindu-le dulciuri.Ma intrebam oare cati mai trecusera prin locul acela fara a observa portofelul aruncat? Eram atat de fericitia incat s-a mirat si ea. Asta pana sa realizeze ca nu cumparasem nimic din ce ma rugase. Dar ce mai conta asta?

Aici se termina prima parte a relatarilor mele. Revin insa curand cu urmatoarele peripetii. Asta ca sa intelegeti de ce am ales acest titlu si de ce cred ca norocul meu a cam inceput sa se duca pe apa Sambetei.

Sursa foto

Asta am zis pe Twitter referindu-ma la comportamentul soferilor bucuresteni atunci cand vin in Giurgiu.

Sa ma explic:

Traiesc deja de ceva ani in Bucuresti si conduc acolo si am inteles inca din primul moment faptul ca traficul din Bucuresti este atat de diferit de cel din Giurgiu, incat nici nu am de ce sa incerc sa fac vreo comparatie. Si m-am obisnuit cu aglomeratia, mersul bara la bara, taximetristii idioti, bizonii din trafic, lipsa locurilor de parcare, politistii care incurca circulatia in loc sa o fluidizeze si lista poate continua. Si m-am obisnuit, am acceptat lucrurile acestea si m-am adaptat.

Vin insa acasa in Giurgiu, oras mic cu 5 semafoare si 6 sensuri giratorii mari si late. Daca am gresit corectati-ma, insa ma indoiesc. E adevarat asadar ca lumea in Giurgiu uneori se misca mai greu, ca rar se depaseste in timpul zilei viteza de 40-50 km/h, dar oamenii nici nu ar avea de ce sa se grabeasca. In orice zi, la orice ora, nu poti face mai mult de 5-10 minute indiferent de punctul in care te afli si oriunde ai vrea sa ajungi. (in perimetrul orasului bineinteles)

Asa ca ma deranjeaza cand stand la semafor, in prima secunda cand a aparut culoarea verde, aud imediat un claxon si cand ma uit la numarul celui ce a claxonat vad ca e din Bucuresti. Cu toate ca nu sunt eu claxonata, dar imi displace gestul sine. Si ma deranjeaza mai ales pentru ca aici chiar nu este cazul de asa ceva, pentru ca nu se intampla sa ajungi sa stai de 2 ori la acelasi semafor.

Nu vreau sa se inteleaga ca am ceva in general cu soferii bucuresteni. Dar daca in Bucuresti reusesc sa inteleg de ce unii adopta respectivul stil de condus, intr-un oras in care traficul nu reprezinta o problema nu mai reusesc sa pricep. Ai facut dreapta intr-o intersectie si apoi fix acolo ai pus frana si ai oprit. Pai bine mai omule, 50 de m mai in fata era o parcare unde puteai sa opresti linistit fara sa incurci pe nimeni.Si erau si locuri libere, pentru ca (norocul nostru)inca nu ne putem plange din punctul asta de vedere.

Si inca ceva: aici la noi la tara in Giurgiu, claxonezi sau dai flash-uri cand vrei sa saluti pe cineva cunoscut, nu din alte motive. Nu te astepta sa te ia cineva in seama daca bati din faruri nerabdator sa parcurgi in mai mare viteza cei cativa km lungime ai orasului nostru capitala de judet.

De aproape 3 ani am inceput fac drumul aflandu-ma eu la volan si in aceasta noua calitate am inceput sa observ un lucru care nu poate decat sa ma intristeze si sa ma sperie. Din timp in timp, in ultima vreme mai des ca alta data, au inceput sa rasara pe marginea drumul tot mai multe… cruci.

Cand mi-a fost dat sa vad ultima oara un accident, peste doua saptamani, facand iar acelasi drum am constatat cum in acelasi loc aparusera, una langa alta, doua cruci. Si am ridicat si eu piciorul de pe acceleratie si am zis ca e mai important sa ajung intreaga decat sa ajung cu 5 minute mai devreme.Sau poate deloc. Pentru ca fiind vorba de un drum de numai 60 de km fie ca mergi cu 100km/h sau 180km/h diferentele nu pot fi enorm de mari: oricum tot mai putin de o ora dureaza sa parcurgi distanta si atunci de ce sa nu o faci fara sa pui in pericol atat viata ta cat si pe a altora?

Am vazut prea multe masini zdrobite si prea multe tiruri cazute in sant. Am numarat prea multe vieti ce s-au stins stupid si ce au drept marturie crucile ce ar trebui sa ii sperie pe toti cei ce le vad. Si mi-as dori sa fie mai multi cei care au timp sa vada si aceste mici “detalii” ce decoreaza in mod funebru marginea drumului pe care ei trec prea grabiti pentru a mai lua seama si la altceva in afara acului de la vitezometru.

Iubiti-va si voi mai mult viata si fiti mai atenti ori de cate ori va urcati la volan. Nu va mai lasati furati de magia unei sosele bunicele si cu 2 benzi pe sens pe care aveti senzatia ca puteti zbura fara pericol. Si cand veti mai simti cum prindeti aripi pe masura ce viteza creste eu zic sa va amintiti de mitul lui Icar si sa va bucurati de placerea condusul fara a-l recrea in varianta lui moderna.

Dar am zis ca spun lucruri scurte aici.

Voiam sa va spun ca si intr-un oras mic, ca Giurgiu, cumparaturile pot sa dureze 2 ore. Da! Culmea. Dar din alte motive decat in Bucuresti. Daca in Bucuresti dureaza 2 ore din cauza aglomeratiei, cozilor imense de la case si a faptului ca hypermarketurile sunt uriase si daca tu vrei sa ajungi la portocale trebuie sa treci vrei nu vrei si prin celelalte raioane, in Giurgiu dureaza atata pentru ca nu poti sa gasesti totul intr-un singur loc. Carne iei de la Billa, fructe iei de la piata, de la Interex un fixativ pe care nu il gasesti in celelalte parti si tot asa.Iar lucrul asta sucks big time!

Am zis.

Astazi insa voiam sa va zic de toate figurile pe care le intalnesc pana si pe stadion. Mai nou in “metropola” Giurgiu mersul la stadion a devenit o fita si trebuie neaparat sa apari pe acolo cel putin odata pe saptamana imbracat sport ca sa te vada lumea. Ce conteaza ca tu nu alergi ci doar stai jos pe iarba si fumezi? Important e ca te afli acolo si mai tarziu cand esti la o bere si te intreaba baietii de unde vii, tu zici mandru: vin de la stadion. Ei bine da, si eu care ma straduiesc din rasputeri sa imi fac turele acolo trebuie sa trec pe langa astfel de oameni si sa le inhalez fumul cand eu abia mai pot sa respir.

Apoi mai sunt fetitele care vin in colanti, cu maieuri mulate, super machiate, cu boticul incordat si geanta atarnata la incheietura cotului. ” Esti sigura ca n-ai gresit locul? “, am vrut sa o intreb pe o domnisoara. Insa nu stiam de ce e in stare si cum eu eram deja obosita, m-am gandit ca nu-i nevoie sa mai dau cateva ture in plus cu o fata alergand isterica pe urmele mele.

Mai sunt si cuplurile de 30-40 de ani care vin si alearga de parca sunt la plimbare in Herastrau si care intre timp discuta si despre alte probleme casnice ce necesita rezolvare imediata. Si treci pe langa ei si vezi cum abia mai trag aer in piept si tot nu tac din gura.

Sa nu uitam insa si baieteii care vin doar sa se uite dupa fetite. Asezati undeva in iarba sau chiar in tribune comenteaza tot, de la cum ii sta uneia parul pana la modul in care li se misca sanii in miscare. Am un singur cuvant pentru ei :LAME.

Asadar, daca dintre toti cei prezenti ar ramane fix aceia care intr-adevar se afla acolo sa faca ceva pentru corpul si sanatatea lor fizica, pai nu cred ca ar fi mai mult de 10. Incepusem de mult sa observ lucrurile acestea, insa cand ieri am vazut pe cineva aprinzandu-si o tigara in timp ce inca mai fugea spre iesire, mi-am zis ca postul trebuie scris cat mai curand. Domnul s-a asezat pe banca langa prietena/sotie si au inceput sa toace impreuna seminte.

Asa ca ne vedem la stadion. E COOL.
Update: Am vazut intre timp o fata alergand incaltata in sandalute prinse in sus pe glezna. Jesus!

Schindler’s Raluca’s List:
• Pai in primul si in primul rand sunt bineinteles cartile mele, cele cu care am crescut incepand cu Micul Print si Vrajitorul din Oz, precum si cele pe care nu m-am incumetat inca sa le citesc dar pe care le am in plan. Sunt toate in mini-biblioteca ce sta deasupra capului meu cand dorm, ca sa fie la o distanta de doar un brat intins cand am chef de una dintre ele.
• Apoi ar fi o gramada de mici ornamente pe care fie le-am primit, fie le-am cumparat singurica si care desi difera mult ca stil si poate nu dau asa bine impreuna, imi sunt toate dragi si nu as renunta la nici una dintre ele: ingerasul african al carui fratior l-am facut cadou unei persoane dragi mie acum mult timp, asistenta si marinarul care se pupa si pe care i-am primit la banchetul de la sfarsitul liceului, statuetele africane aduse direct din Camerun de unchiuletul meu, clovnul-marioneta primit de la matusica mea cea rea si muuuuulte multe altele.
• Cele 7 fotografii alb-negru inramate si imprastiate peste tot prin camera, incunante cu cea mare atarnata pe perete in loc de tablou (Yeah, I know, trebuia sa ma cheme Narcisa) care imi amintesc fiecare de cate un moment aparte din viata mea : Craciunul cu sulioala mea, anii de liceu si orele petrecute pe banca de vis-à-vis de cinema ( ca tot ziceam despre ea intr-un post recent), excursia la Tulcea si altele.
• Felicitarea primita cadou pe care scrie : Zambesc pentru ca esti SORA mea si rad pentru ca nu ai cum sa schimbi asta.
• Oglinda mea care mareste de 10 ori
• Porcusorul pusculita in care am aproape 2 leva in maruntis
• AnnaBelle, papusa primita cand am implinit 18 ani

Si lista poate continua. Sunt lucruri marunte, lipsite de semnificatie pentru unii, dar incarcate de insemnatate pentru mine. Pentru ele toate imi face o imensa placere sa revin acasa.Pentru ele si pentru oamenii care le-au dat acestor lucruri valoare.

Amintind aici un citat ce ii apartine lui Oscar Wilde in “Portretul lui Dorian Gray” : “In zilele noastre oamenii cunosc preturile pentru orice lucru,dar nu cunosc valoarea nici unuia. “ , va intreb si pe voi : care sunt lucrurile acelea la care tineti mult desi nu valoreaza mai nimic in ochii celorlalti?