Blog42 » intrebari

Ce facem cu hainele pe care nu le mai purtam?

Ea — Tue, 04 Oct 2011 09:38:14 +0000

Zilele acestea am rascolit dulapurile si am decis – cu greu – ca e timpul sa renunt la multe dintre bluzitele, pantalonii & stuff pe care le pastram desi nu au mai vazut lumina zilei de ani de zile unele dintre ele.

Am descoperit si obiecte vestimentare complet noi, nepurtate nici macar o singura data. Si tot renuntand la una alta am reusit sa strang ceva hainute cu care nu stiu ce sa fac acum.

Adica nu as vrea sa le arunc pur si simplu, pentru ca asa cum am spus deja, nu e vorba de haine uzate sau deteriorate si nici despre lenjerie intima, ci despre niste lucrusoare pe care altii le-ar putea folosi pentru copiii lor.

Nu am frati mai mici, nu am pe nimeni in familie care le-ar putea vrea si din motivul acesta va intreb pe voi.

Ma gandeam sa le las langa ghena, insa as mai vrea si alte idei. Ma ajutati? Voi ce faceti cu hainele pe care nu le mai purtati?

Ma stii. Dar poti spune ca ma cunosti cu adevarat?

Ea — Thu, 04 Nov 2010 22:39:48 +0000

Cand ajungi sa cunosti cu adevarat pe cineva?

Daca ai intreba 100 de oameni la intamplare, sunt sigura ca nici 10% dintre ei NU ar spune: “atunci cand e fericit”, sau “atunci cand isi tine pentru prima data copilul in brate” sau poate “atunci cand e la volanul masinii preferate” samd.

Majoritatea ar spune ca ajungi sa cunosti un om abia atunci cand e intr-o situatie limita, cand e nervos, cand sufera, cand lumea se darama in jurul lui, cand e disperat.

De ce? Durerea ne defineste mai bine decat starea de bine si impacare?

Sau poate pentru ca bucuria e mai usor de impartasit cu cei din jurul tau, pe cand durerea incerci nu o arati decat celor in care ai incredere?

Ideile mele au pornit de la niste ganduri pe care le aveam in timp ce ma aflam in sala de asteptare a unei clinici. Cea mai mare frica a mea este sa merg la doctor. Nu sunt eu atunci cand intru intr-un spital si cand am un medic in preajma. Imi dau seama ca ma comport diferit, ca imi este teama si ca nu pot sub nicio forma sa imi ascund aceasta stare.

Asadar, cum este? E de ajuns sa ma vezi cat sunt de fericita cand am o carte noua in mana sau trebuie sa ma vezi si speriata precum un copil in fata omului in halat alb, ca sa spui ca ma cunosti?

De fapt ceea ce incercam sa ascundem spune multe despre noi. Unii isi ascund sentimentele frumoase pentru ca nu stiu sa le exprime sau le este frica, iar ceilalti ascund privirilor exact ceea ce ii inspaimanta. Pentru ca devenim vulnerabili: atunci cand spunem “te iubesc” sau “mi-e frica. tine-ma de mana”.

Eu insa cred ca sunt intr-o categorie mai speciala de oameni care incearca sa ascunda si sentimentele frumoase si monstrii intunecati. Pana acum am reusit sa spun “mi-e teama”. Mai am sa invat sa spun “mi-e dor”.

Asadar…cum cunosti cu adevarat pe cineva?

Ofer intrebari. Caut raspunsuri

Ea — Wed, 28 Oct 2009 13:41:36 +0000

Ce anume ii face pe oameni sa creada ca atunci cand cineva e suparat, i-ar putea face bine sa vorbeasca despre motivul care l-a adus in acea stare? Ce anume, in afara de masochism, poate determina un om sa repete iar si iar povestea lucrului care il supara sau il intristeaza? Ce ne face sa credem ca cineva ne poate ajuta doar ascultandu-ne? Cu ce ne ajuta un sfat, un umar pe care sa plangem sau mila cuiva?

Sunt notiuni pe care nu pot sa le inteleg.

Ai vreo problema? Intreaba un taximetrist

El — Thu, 12 Mar 2009 07:13:16 +0000

In ziua de azi daca ai vreo problema singurele persoane pe care le poti intreba si iti vor raspunde cu siguranta (dar nu de fiecare data raspunsul va avea legatura cu intrebarea ta), sunt taximetristii.

Aseara am avut norocul sa dau, cred ca peste cel mai enervant, vorbaret si cicalitor taximetrist posibil.Cand am vrut sa ma urc in taxi intai am luat la analizat toate taxiurile parcate, dintre toti, acesta parea cel mai saltaret; ce am zis “frate asta e agitat, clar a baut un energizant, cafea ceva…in 5 min ajung acasa, nu stiu daca si intreg dar ajung…”.Desigur cum sunt eu obisnuit unde e mai rau hop si eu, m-am urcat in taxi (cea mai grava greseala facuta de mine in acea zi).I-am spus unde vreau sa ma ducaÂ si parea sa stie exact unde trebuie sa ajunga.Dupa 100m – 200m, il tot vedeam ca se intorcea cu fatza la mine de parca vroia sa imi spuna ceva dar se razgandea pe parcurs (crad ca era prea mare circumferinta capului si uita pana ajungea cu privirea la mine).Dupa cateva incercari de-ale lui nereusite, imi iau inima in dinti si intreb “doriti sa imi spuneti ceva?”….(mare prostie…. ), la care el se intoarce la mine cu zambetul pana la urechi si imi spune cu o voce foarte decisa :”Toti avem cate o misiune pe pamant”.In clipa aceea am belit ochii cat cepele si mi-am zis in gand: “gata, vrea sa facem spirala )”. A inceput sa imi povesteasca cred ca, de absolut toata viata lui, nu stiu cum a reusit in asa scurt timp, dar pentru mine parca a fost o vesnicie…, de cand la facut muma-sa (mic,urat si mai inchis la culoare), trecand prin copilaria si adolescenta lui petrecuta prin curtea scolii (in nici un caz in scoala) pana in prezent, spunand el “cu 2 firme de taxiuri si sarac lipit…”.Sincer nu stiam cum sa mai scap odata, si din cauza bunului meu simt, imi era prea rusine sa ii zic omului sa taca, era prea entuziasmat ca a prins pe cineva care sa il asculte, eventual sa mai dea din cap ca prostul si sa ii dea dreptate.

Oricum, absolut toti taximetristii peste care am dat, au cate o poveste si absolut toti de-abia asteptau sa le pun o intrebare cat de mica, chiar si “Cat e casul”, doar ca sa imi explice apoi cum a fost fabricat acel ceas sau mai stiu eu ce.Unele povesti chiar sunt funy atunci cand esti bine dispus, dar cand esti sictirit de viata, iti picioarele si mainile dupa tine de parca ar fi facute din guma si mai ai putin sa te strige lumea pe strada “Flubber”, atunci LASATI-NE FRATILOR IN PACE