Zilele acestea, pe cand citeam “Pentru cine bat clopotele“, am stat sa ma gandesc la ce mare lucru este faptul ca noi, cei care acum suntem tineri, ne-am nascut si am crescut in niste timpuri lipsite de mari conflicte, fara a sti ce este acela un razboi sau ce inseamna sa te temi in fiecare zi pentru viata ta.
Nu este intentia mea aceea de a ridica in slavi lumea in care ne ducem noi existenta acum, caci stiu ca si in aceste momente in care eu dau viata acestor cuvinte sunt oameni undeva pe glob care mor luptand pentru o cauza, indiferent care este aceasta.
Insa cu toate ca incercam sa intelegem ce se intampla pe acele fronturi indepartate, cu toate ca avem televiziunile si internetul care ne pun la dispozitie imagini si filmari ce dovedesc ororile razboiului, noi cei de acasa, noi cei care ne bucuram de pace, nu vor intelege niciodata ce simt oamenii aceia aflati in mijlocul evenimentelor.
Despre asta am citit eu in cartea lui Hemingway. Nu despre luptele in sine, ci despre relatiile care se nasc intre oamenii uniti de acelasi ideal, despre intensitatea trairii unei clipe atunci cand sti ca poate fi ultima, despre gandurile care iti invadeaza mintea atunci cand simti ca ceasul cel din urma ti se apropie. Imaginati-va cum ar fi ca lucrurile cele mai simple precum a avea o casa, sau a avea timpul de a citi cartile care iti plac, aceste lucruri si nimic mai mult, ar ajunge sa reprezinte cele mai arzatoare dorinte atunci cand practic poti simti respiratia dusmanului in ceafa.
Inca o data spun ca prin postul acesta nu aduc elogii lumii asa cum este ea astazi, insa totodata nu pot sa nu ma bucur de faptul ca noaptea inchid ochii linistita, fara a ma intreba daca aceasta va fi cea din urma, sau daca maine ma voi trezi iarasi un om liber.
