Rating: 
Inca de la primele pagini, ca sa nu spun randuri iar voi sa ma acuzati ca exagerez, am fost captivata de aceasta carte. Am descoperit-o intamplator in biblioteca cuiva, uitata de timp si plina de praf. Din pacate se pare ca nu a mai fost reeditata, asadar nu va pot spune cum sa faceti rost de ea. Daca reusiti totusi sa dati peste un exemplar, nu o lasati sa va scape din maini fara a va “arunca” un ochi la continutul sau.
Cartea reprezinta memoriile unui batran, adunate sub forma unei scrisori adresate sotiei sale, pentru ca in partea a doua sa capete mai mult forma unui jurnal. Ceea ce m-a surprins de la bun inceput, a fost faptul ca personajul principal, acelasi cu naratorul, este un batran: in toate asa zisele “mari romane”, erorii si eroinele sunt tineri si plini de viata, nu in varsta si aflati pe patul de moarte. Tocmai acest fapt confera insa o tonalitate aparte naratiunii.
Unul dintre motivele clasice ale literaturii, remarcat de mine cu predilectie in literatura franceza, si anume cel al avarului, se regaseste si in romanul de fata. Avocatul respectat si temut de toata lumea, ce a agonisit averea si si-a sporit-o prin orice mijloace o viata intreaga, se vede ajuns la batranete intr-o familie in care toti membrii ii pandesc moartea, pentru a-si capata partea de mostenire.
Lungile sale introspectii ating nenumarate subiecte, reprezentand o retrospectiva asupra vietii si o meditatie asupra mortii. Punandu-te in locul sau in timp ce ii citesti confesiunea, ai ocazia sa realizezi ca orice mic gest poate avea uriase repercursiuni in timp, sau ca o vorba aparent inofensiva, spusa insa la momentul nepotrivit, poate schimba relatia dintre doi oameni pentru totdeauna.
Nu e o carte siropoasa si totusi este incarcata de sentimente si emotii: de ura, dragoste, compasiune, regret, manie, resemnare. Dupa o viata intreaga de lupta impotriva tuturor pentru ca averea sa nu ii scape din maini, dupa ce ar fi facut orice doar ca sa ii pedepseasca pe cei ce ii numea familie, dupa o ultima tradare, batranul capituleaza fara a se simti insa invins.
Cuibul de vipere nu fusese familia sa, asa cum isi imaginase el intreaga viata, ci sufletul sau inveninat de ura. Aflat la capatul puterilor insa, batranul spera pana in ultima clipa sa poata ajunge cumva la inima copiilor sai, dobandind cel putin intelegerea acestora, daca nu si dragostea.
Romanul te pune pe ganduri si te face sa reflecti la modul in care vrei sa iti traiesti viata si la toate deciziile pe care le iei, fara a tine cont insa, de felul in care te pot afecta mai tarziu.
Nascut in 1885 la Bordeaux, Francois Mauriac a lasat literaturii un numar impresionat de opere narative si poetice (cca 75 de volume), fiind distins cu premiul Nobel pentru Literatura in anul 1952.
Acum ca a trecut deja ceva timp de cand am terminat de citit cartea, ma gandesc ca a fost o alegere destul de bizara pentru o lectura de vacanta, subiectul fiind oarecum in contrast cu sentimentul de libertate si voie buna permanenta care m-a insotit in zilele acelea insorite. Imi ramasese totusi intiparita in minte imaginea de acum un an a unui domn care a stat o zi intreaga pe un sezlong langa mine si nu si-a desprins deloc ochii din acest roman pana nu l-a dat gata. Asa ca iata-ma si pe mine anul acesta pe plaja cu “Vipera sugrumata” in brate.
