Ti se intampla sa auzi despre o crima atat de monstruoasa incat iti pare prea absurda pentru a fi adevarata. Te ingrozesti si iti faci cruce, spunandu-ti usurat in gand: “Doamne ce bine ca nu mi s-a intamplat chiar mie!”.

Mai trece un timp si auzi iarasi despre o alta crima de acelasi fel, citesti despre un alt copil abandonat pe strazi in frig si te gandesti cu groaza ca asta e lumea in care iti vei creste si tu odraslele.

Peste inc-un timp aceesi crima se repeta. Deja nu te mai socheaza, inima nu mai tresare de spaima ca atunci la inceput, si te resemnezi cu ideea ca unii oameni sunt mai fiare decat multe dintre animalele salbatice. Te obisnuiesti atat de mult cu raul ce te inconjoara, incat imaginea unui batran amarat, cersind la un colt de strada, nu mai inseamna nimic.

Tocmai obisnuinta aceasta ar trebui sa ne sperie, nu crimele in sine. Este dovada ca orice e posibil, devine normal si obisnuit odata ce a incetat sa mai fie un caz izolat. Numim astazi pervers ceea ce noi nu ne imaginam facand si ne trezim cativa ani mai tarziu adepti ai aceleiasi idei pe care inainte refuzam sa o acceptam, doar pentru ca acum a devenit ceva banal si acceptat de societate ca fiind normal.

Citind aceasta carte a grozaviilor ce este ” Cele o suta de zile ale Sodomei” (sau Scoala libertinajului), opera lui Sade, m-am vazut la inceput socata de unele din faptele descrise. Nu mi-a trebuit insa mai mult de cateva zeci de pagini, poate o suta, ca sa ma obisnuiesc cu genul de lectura pe care il aveam in fata. Dovada ca din nefericire, omul se adapteaza la orice si marturie a faptului ca sufletele noastre se murdaresc si prin pacatele comise de altii, atunci cand invatam si reusim sa le acceptam.