Rating: ★★★★★ 

A trecut prea mult timp de cand am scris ultima carte citita. Nu a fost tocmai cel mai fericit an al lecturilor mele, si cand dupa aceasta pauza ceva mai lunga am zis ca a venit vremea sa mai pun si eu mana pe o carte, mi-a fost destul de dificil sa ma decid ce anume sa aleg.

“Nimic nou pe frontul de vest” nu era in frunte pe lista mea de lecturi, insa am vrut sa incep cu ceva neplanificat, despre care nu stiam nimic, sa fie ca un nou inceput cu totul de la zero.

Nu am citit multa literatura cu tema de razboi, asa ca inca de la primele pagini gandul mi-a zburat la romanul lui Hemingway, “Pentru cine bat clopotele“. Romanului de fata ii lipseste insa latura romantica, ceea ce il face mult mai dureros si cumva mai realist.

Paul Bäumer, naratorul si personajul principal al romanului, este un tanar neamt ce se inroleaza in armata germana odata cu inceperea Primului Razboi Mondial, ajunge de pe bancile scolii direct in actiunea necrutatoare de pe front. Impreuna cu camarazii sai, Paul reprezinta imaginea unei generatii distruse, precum autorul afirma inca de la inceput: “Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinta. Reprezinta incercarea de-a relata despre o generatie care chiar daca a scapat de obuzele razboiului a fost distrusa de acesta.“

Pe front, odata ce ai avut de-a face cu moartea si ai mai reusit sa castigi inca o zi de viata, pare ca perceptia asupra timpului se schimba, iar tinerii care au intrat in armata fara niciun fel de experienta de viata, au imbatranit grabit pusi fata in fata cu ororile razboiului: “Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Suntem niste fugari. Fugim de noi insine. De viata noastra. Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta; dar a trebuit sa le impuscam. Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima. Nu mai avem nicio idee despre activitate nazuinte sau progres. Nu mai credem in ele, credem in razboi.“

Instinctul de supravietuire pune stapanire pe individul aflat in primele linii si il transforma din fiinta rationala in animal aflat in postura de a-si apara viata cu orice cost: “Toate celelalte manifestari hiberneaza; numai viata pandeste permanent pentru a ne apara de amenintarea mortii; ne-a transformat in animale cugetatoare pentru a ne da arma instinctului; ne-a erodat sentimentele, ca sa nu pierim in fata groazei care ne-ar coplesi daca am gandi clar si constient; a trezit in noi simtul camaraderiei, pentru a ne salva din abisul singuratatii[...]“

Distrugerea unei generatii intregi trece de numarul celor cazuti in lupta si ii include si pe aceia care, desi au supravietuit, se trezesc ca acum, cand viata lor abia ar trebui sa inceapa cu adevarat, nu cunosc o alta meserie decat pe aceea de om de razboi, caci nu au avut vreme sa cunoasca si altceva: “Ani de-a randul, indeletnicirea noastra a fost aceea de a ucide – a fost prima profesie a existentei noastre. Tot ce stim despre viata se margineste la moarte. Ce se va mai intampla dupa aceea? Si ce-o sa se ajunga de noi?“.

Eric Maria Remarque, nascut Eric Paul Remarque, si-a schimbat prenumele odata cu publicarea romanului “Nimic nou pe frontul de vest” in onoarea mamei sale, Anna Maria Remark. El insusi a servit in razboi, pe frontul de vest, suferind o rana la piciorul stang si petrecandu-si restul razboiului intr-un spital din Germania.*

*Sursa Wikipedia

Rating: ★★★☆☆ 

V-am plictisit prea mult zilele acestea cu povesti din plimbarea mea la Roma, asa ca m-am gandit sa va plictisesc vorbindu-va despre ultima carte pe care am citit-o.

De ceva vreme aleg numai carti micute, pentru ca mi-e usor sa le iau cu mine si pentru ca oricum am putin timp liber pentru lectura. Astept sa treaca urmatoarele 2-3 luni, sa scap de disertatie si de licenta si am cateva romane serioase ce ma asteapta cuminti in bibilioteca.

Motivul pentru care m-am apucat sa citesc “Pivnitele Vaticanului” este simplu: plecam la Roma si am zis sa fiu in tema. Plus ca imi doream de mult sa iau contact cu scrierile lui Andre Gide. Mi-a placut, dar nu m-a uimit, a fost o “reteta” tipic frantuzeasca, un fel de “little black dress” a literaturii: nu da gres si nu se demodeaza niciodata.

Pe scurt, un grup de oameni ce pretind a fi fete bisericesti, raspandesc zvonul ca Papa ar fi fost tinut prizonier si ca un impostor i-a luat locul. In acest scop, se strang bani din partea credinciosilor bogati, bani ce ar trebui folositi la eliberarea Papei. Adevarul nu este insa niciodata atat de simplu…

Romanul se bazeaza insa pe un personaj foarte interesant, Laf­cadio Wluiki, fiu nelegitim al unui conte batran si bogat. Felul in care este construit Lafcadio, aspiratiile sale, trasaturile aparte, il fac sa se distinga de restul personajelor si sa ocupe un rol central, mai ales din momentul in care comite asa-zisa crima gratuita.

E o carte ce se citeste usor si e potrivita pentru o vacanta lenesa in care vrei sa te relaxezi. Mie mi-a placut.

Rating: ★★★☆☆ 

Inceputul acestui an a fost sarac pentru mine in materie de lecturi. Agitatia sesiunii si oboseala acumulata m-au facut sa ma tin departe de cartile mele ceva vreme.

Am reluat insa seria lecturilor cu un volum de mici dimensiuni, pe care il tot amanasem de mult timp. E vorba bineinteles despre “Dublu limbaj”, romanul pe care W. Golding nu a apucat sa il termine inainte de a muri si care a fost publicat pentru prima data in 1995, la 2 ani de la moartea autorului sau.

Numele lui Golding este insa aproape instantaneu asociat cu titlul primului sau roman, ce ramane de altfel si cea mai cunoscuta opera a sa “Imparatul mustelor”. In 1983, Golding primeste Premiul Nobel pentru Literatura „…pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi.” (sursa Wikipedia)

Dublu limbaj reprezinta o introducere in lumea fascinanta a Oracolului din Delphi, urmarind destinul Pythiei, preoteasa lui Apollo. Naratoarea isi incepe povestea inca din vremea copilariei, inainte de a fi descoperita de catre Ionides, cel care o aduce in Delphi si o transforma dintr-o copila salbatica in Prima Doamna a Oracolului lui Apollo.

Eu am privit romanul mai putin din prisma talentului cu care intamplarile sunt relatate si mai mult din prisma lectiei de istorie pe care o dezvaluie cititorilor. Bineinteles ca nu ma refer la tipul de lectie intalnita in manualele de liceu, pline de date exacte si tone de denumiri pe care nimeni nu reuseste sa le retina, ci la o lectie aparte, invaluita sub forma unei povesti , ce ar trebui sa reuseasca, precum in cazul meu, sa iti trezeasca curiozitatea de a afla singur mai mult.

Se “simte” totusi faptul ca mai era ceva de lucru la acest roman, ba chiar lipseste un pasaj, insa chiar si asa mie a reusit sa imi redeschida apetitul pentru lectura.

Rating: ★★★½☆ 

In ultima vreme am citit numai carti misto!

Romanul despre care va povestesc acum a fost precum perioada de tranzitie in care ne aflam noi acum; nu ma refer la politica, ci la perioada de trecere dintre vara si toamna, care se iveste subit, e scurta, ne bulverseaza si cand a trecut ne lasa intr-o alta stare de spirit decat la inceput. Exact asa a fost pentru mine si “Misterioasa disparitie a marchizei de Loria”.

Blanca, fiica unui fost diplomat din Nicaragua, il cunoaste in Madrid pe Paquito, tanarul marchiz de Loria cu care se casatoreste dupa o foarte scurta si pasionala relatie. Casatoria in sine se dovedeste a fi insa la fel de scurta, astfel ca Blanca se vede stapana pe o avere imensa, in rivalitate cu soacra ei.

Nu va spun mai multe despre subiect ca sa nu va stric placerea de a o citi. Va mai zic insa ca mi-au placut acele cateva scene care au dus la incadrarea cartii in colectia Eroscop, pentru ca desi nu reprezinta situatii inedite, sunt reprezentate intr-un mod senzual, plin de senzatii tactile si olfactive, care se transmit si celui ce tine cartea in maini.

In rest, in roman mi-au atras atentia in mod special 2 lucruri:

• cainele Luna si ochii sai gri
• ceasul Patek Phillipe. Sincera sa fiu nu auzisem de aceasta marca de ceasuri si nici nu am crezut ca exista cu adevarat pana cand nu am cautat pe Google. Iar acum cand ma gandesc ca numele marcii a fost mentionat de vreo 30 de ori intr-o carte de 140 de pagini… As fi zis ca intregul roman e parte a unei campanii de marketing pentru acest brand, insa tinand cont de faptul ca aceasta carte a fost publicata in 1980…

Rating: ★★★★★ 

In ultima vreme chiar am avut vreme pentru citit. Si e minunat, sincer va spun, sa stai numai cu cartea in mana o saptamana, departe de calculator.

Pe langa timp, am mai avut si norocul de a citi doar carti ce mi-au placut mult si foarte mult. Una dintre acestea este chiar Jenny, de care marturisesc ca nu auzisem.

Cu toate ca romanul este unul scurt si usor de citit, subiectul este unul cu greutate. Intr-o America a prejudecatilor, o femeie singura refuza sa cedeze presiunilor sociale.

Prin chiriasii pe care ii adaposteste in casa ei, Jenny starneste revolta societatii din mai multe puncte de vedere. O tanara ceva mai libertina, cu o viata nocturna agitata starneste probleme de morala, pe cand Lawana, o mulatra ce incearca sa isi castige existenta printre albi, aduce in discutie problema rasismului.

Incerc sa imi imaginez ce reactii a starnit acest roman in 1961 cand a aparut si care ar fi – daca exista – subiectele ce i-ar scandaliza pe oamenii anului 2010.

Ramane ca tema de gandit.

Erskine Caldwell a fost un scriitor nou pentru mine, insa i-am indragit scriitura inca de la prima pagina: e simpla, directa, concisa si fara fraze pompoase; pune degetul pe rana si aduce la iveala rautatea provenita din ignoranta, ce continua sa ne inconjoare si astazi.

Rating: ★★★★☆ 

Voi fi total sincera si voi incepe prin a spune ca primele 50 de pagini ale romanului m-au plictisit teribil si aproape ca am vrut sa renunt la el. Nu prea imi dadeam seama care e subiectul si ma incurcasem in numele atator personaje, insa odata ce am reusit sa intru in lumea ei (a cartii), mi-a fost greu sa o mai las din mana.

Actiunea se petrece in Spania, la inceputul secolului al XVII-lea, in perioada Inchizitiei. Dupa un autodafe sangeros, in urma caruia fusesera omorati mai multi oameni acuzati de vrajitorie, conducerea tarii da un edict prin care toti cei care isi recunosteau legaturile cu Diavolul si se caiau de acestea, urmau a fi gratiati.

Alonso de Salazar y Frias este inchizitorul care trebuia sa puna in aplicare acest edict, urmand a strabate tinuturile in cautarea acelora care veneau sa se lepede de Satana.

Pe urmele alaiului lui Salazar, mergea micuta Mayo de Labastide d’Armagnac, o tanara fata, presupusa fiica a Diavolului, ce se afla in cautarea doicii sale, ce fusese inchisa sub acuzatia de vrajitorie, chiar inainte ca autodafe-ul sa aiba loc. Aceasta spera ca urmandu-l pe acela insarcinat de descoperirea vrajitoarelor, sa o regaseasca si pe aceea care o crescuse inca de mica si o initiase in tainele farmecelor.

Abia la sfarsitul lecturii mele am aflat ca atat datele din roman cat si informatiile de natura istorica se bazeaza pe fapte reale. La fel si cele cateva vraji explicate in carte se pare ca ar fi intr-adevar dintre acelea folosite cu secole in urma, autoarea prezentand la final o bibliografie si mentionand faptul ca o documentatie vasta pe tema tratata de carte poate fi gasita la Arhiva Istorica Nationala din Madrid.

In fond, cartea este despre credinta. Fie ca este vorba despre credinta in Dumnezeu, in Diavol, in forte supranaturale, sau in iubire. Concluzia ar fi ca toti oamenii au nevoie sa creada in ceva.

Rating: ★★★★☆ 

Am spus-o mai demult atunci cand vorbeam despre “Povestea lui O” si o repet si acum: n-ai cum sa ramai indiferent in fata unei asemenea lecturi. Mai cred si ca e greu sa spui ca aceasta carte ti-a placut fara ca asupra ta sa se abata un val de suspiciuni din partea celor care te vor acuza ca sustii sau esti adept al violului, incestului , scatofiliei, violentei, cruzimii, crimei si bineinteles al… sadismului.

De la numele marchizului de Sade deriva termenul de sadism explicat astazi in DEX ca fiind o “perversiune sexuala manifestata prin placerea de a provoca partenerului suferințe fizice, o tendinta anormala spre cruzime”. Nu stiu altii cum sunt, insa in mine a starnit dorinta imediata de a afla ce anume a putut concept o minte atat de socant, incat restul lumii sa ii transforme numele intr-un substantiv ce astazi are numai conotatii negative.

Adevarul este ca daca ar trebui sa descriu romanul in numai cateva cuvinte as spune ca este o carte a ororilor. Sade a scris romanul pe cand era inchis in inchisoarea Bastilia,si in ciuda intinderii sale, acesta este neterminat, doar una din cele 4 parti fiind finalizata.

Imi dau seama pe masura ce scriu, ca nu faptele petrecute in roman sunt importante atunci cand vrei sa vorbesti cuiva despre aceasta carte, ci impresiile pe care acestea le-au produs asupra ta. Este necesar totusi sa va spun cateva idei despre subiect, pentru a va vorbi apoi despre una din concluziile mele legate de efectul acestui roman.

Patru barbati, foarte bogati si influenti, rapesc un numar de fete si baieti, pentru a-i izola undeva departe intr-un castel si a-i supune la diverse perversiuni sexuale, umilinte si chinuri fizice. Pe langa aceste personaje, importante mai sunt cele 4 povestitoare. Pe durata celor 4 luni cat aveau sa dureze orgiile, in fiecare luna una dintre cele 4 povestitoare, trebuia sa incante audienta zi de zi cu diverse povesti legate de modalitati de a-ti desfata simturile si de a obtine placerea. Gravitatea faptelor ce urmau a fi povestite trebuia sa creasca pe masura ce timpul trecea, astfel incat cele mai grozave urmau a fi prezentate abia la sfarsit.

Sa va spun acum de ce am tinut sa va povestesc si unde voiam sa ajung. Prima parte, adica cea mai completa dintre toate si cea care ar trebui sa oripileze cel mai putin , ii este dedicata scatofiliei. Oricat de greu v-ar veni sa credeti acum cand numai va imaginati ceva, dupa ce reusesti sa duci la capat 50 de pagini de lectura te obisnuiesti atat de mult cu faptele prezentate incat nimic nu te mai misca si nici nu te mai scarbeste, dovada a faptului ca invatam sa acceptam raul de langa noi odata ce el a devenit deja un lucru obisnuit.

A doua parte, mai bine zis schitele celei de a doua parti, vorbesc in mare parte despre placerile resimtite prin acte de pedofilie. A treia parte este dedicata placerilor provenite din durerea fizica pricinuita altora. Iar ultima parte, cea de-a patra si cea mai groaznica dintre toate, descrie in scurte fragmente, fantezii ce implicau chinuri groaznice si in final uciderea unor oameni intru satisfacerea poftelor altora.

Marturisesc ca am reusit sa parcurg primele 3 parti reusind sa accept din ce in ce mai greu ceea ce citeam. M-am oprit insa la cea de-a patra parte a cartii si cred ca pentru mine aceasta a fost limita, dincolo de care nu cred ca o sa pot trece prea curand, fie vorba chiar si de lectura.

Pe tot parcursul romanului m-am intrebat cam ce parte din ceea ce citeam era fictiune, cata era adevar si cat era fantezia  autorului, neimplinita in viata reala si exprimata pe hartie. Nu e o intrebare pe care ti-o adresezi la fiece lectura, insa nici romanul acesta nu este tocmai usor de comparat cu o alta carte. De altfel, nu poti sa ignora nici faptul ca Sade si-a petrecut o buna parte din viata in inchisoare sau inchis intr-un ospiciu, fiind acuzat de mai multe ori de violuri si rapiri ale unor copii pe care i-a implicat in orgii ce s-au petrecut in locuinta sa.

Este irelevant insa, cat anume e adevar si cat e rodul imaginatiei din toate cate le prezinta acest roman. Aprecierea pe care eu am oferit-o cartii, o justific intr-o oarecare masura facand apel la anul in care a fost scrisa si la gestul de curaj ( sau nebunie?) pe care l-a reprezentat.

Fragmentul acesta, extras din text, ar trebui interpretat de fiecare ca un semn de avertizare pe care autorul binevoieste a-l da cititorilor sai inainte ca acestia sa inainteze prea mult in lectura fara a fi pregatiti: “ Si-acum, prietene cititor, se cades a-ti pregatesti sufletul si mintea pentru cea mai plina de necuratii povestire ce se va fi facut vreodata de cand e lumea lume, o asmenea carte neintalnindu-se nici la antici, nici la moderni. Inchipuie-ti ca orice placere cinstita sau  neingaduita de aceasta fiara  despre care vorbesti neincetat fara sa o cunosti si pe care o numesti natura, ca aceste placeri, zic, vor fi in chip voit inlaturate din aceasta culegere si ca, de le vei intalni din intamplare,, se vor afla numai insotite de vreo crima ori nuantate de vreo marsavie.”

Ca sa afli daca esti sau nu pregatit sa citesti aceasta carte, fa un exercitiu de sinceritate cu tine si  incearca sa definesti termenul “pervers” conform viziunii tale.Apoi compara definitia ta cu cateva din lucrurile povestite de mine aici, tinand cont de faptul ca eu am folosit un limbaj decent si foarte delicat comparativ cu cel din roman. Concluzia iti apartine.

S-a intamplat sa citesc cartea lui Claire Castillon chiar acum in preajma sarbatorilor si a fost cu siguranta o sincronizare nefasta, cu toate ca nu cred ca in alte momente sau conditii romanul mi-ar fi placut mult mai mult.

Cartea mi s-a parut dura si chiar agresiva atat in limbaj cat si in privinta temei in general. Femeia ce il numeste pe barbatul cu care traieste magar, analizeaza punand sub lupa atat viata de acum alaturi de magar, cat si trecutul pe care il diseca fara mila. Micuta, asa cum era numita in copilarie, dovedeste un dezvoltat spirit critic, remarcand in viata familiei detalii pe care altii insa nu reusesc sa le vada.

Romanul, scris la persoana I, este un fel de jurnal al femeii care nu iarta nici una din greselile celor din jurul ei. Magarul este slab, nedemn de iubirea ei asa ca femeia nu va rata nici o ocazie de a-l critica.

Cartea lui Claire Castillon dezvaluie o lume sumbra, cenusie, unde nimic bun nu se intampla. Firea mea optimista nu a reusit sa rezoneze deloc cu aceasta lume si cum nu incerc sa fiu obiectiva atunci cand citesc, lectura asta mi-a cam lasat un gust amar.De altfel, cred ca orice om care se numara printre aceia ce vad intotdeauna jumatatea plina a paharului, se va simti revoltat citind dezvaluirile acestui suflet vesnic nemultumit.

Realizez si faptul ca sunt multi probabil cei carora le-a placut cartea. Modul de exprimare sec, concis, specific prozei conteporane, pe mine nu ma convinge insa.

In concluzie, eu am ramas cu impresia ca prin tema aleasa autoarea nu a cautat decat sa starneasca reactii, caci este evident ca atunci cand unul dintre sexe ia o pozitie vehementa impotriva celuilalt, se nasc intotdeauna controversele. Iar fata de o cruzime precum cea din “Dedesubt este infernul”, ce nu lasa loc sperantei, e greu sa ramai indiferent.

Rating: ★★½☆☆ 

E greu sa povestesti despre ce e vorba in romanul Hortensiei Papadat-Bengescu si asta pentru ca nu exista o actiune propriu-zisa. Cartea urmareste evolutiile unor familii de-a lungul unei perioade, in functie de evenimentele petrecute, ce modifica treptat relatiile initiale dintre personaje.

Ii aveam asadar pe sotii Rim, care o primesc in casa pe “grosolana” Sia pentru a avea grija de batranul doctor Rim. Tatal acesteia, Lica “Trubadurul”, care era inrudit cu Lina, sotia doctorului, era un barbat iubit de femei, care isi ducea viata lipsit de griji, de pe-o zi pe alta. Acesta ajunge in slujba printesei Ada, al carei sot suferea de o boala incurabila si se afla practic pe patul de moarte.

De ce “Concert din muzica de Bach”? Un alt personaj important, Elena Draganescu, o cunoscuta si indragita doamna din societatea de vaza a Bucurestiului, urma sa organizeze un concert dedicat exclusiv muzicii lui Bach, eveniment la care toata lumea dorea sa fie invitata si despre care vorbeau cu totii, sporindu-i astfel importanta. In jurul pregatirii acestui concert se vor defini de altfel relatiile dintre toate aceste personaje, fiecare putand influenta la randul sau alte personaje.

Romanul te lasa cu senzatia ca ai patruns pentru o scurta vreme in viata unei mari familii si ca ai observat-o fara a fi la randu-ti observat. Toate trairile sunt surprinse in amanunt, astfel ca in final ajungi sa ii cunosti pe toti, sa sti cum gandesc sau cum urmeaza sa reactioneze. Finalul romanului nu este nici spectaculos,nici neasteptat, ci ii este consacrat personajului principal: concertul din muzica de Bach.

Poate sunt eu obisnuita cu alt gen de lecturi, poate ca ma asteptam la altceva sau poate ca n-a fost momentul cel mai potrivit pentru a citi romanul. Zic toate acestea din cauza ca pentru mine a fost o carte monotona, ce nu a reusit sa ma atraga prea mult .

Rating: ★★☆☆☆ 

“Emmanuelle – 1. Lectia barbatului” este romanul pe care autoarea l-a scris pe cand avea numai 19 ani si se spune despre acesta ca este cel mai bine vandut roman erotic in toata lumea. Si asa o fi, insa mie cartea mi-a lasat impresia ca incearca sa para mai mult decat este.

Nu sunt o mare cunoscatoare in ale literaturii erotice, aceasta a fost abia a treia lectura a mea de acest gen dupa “Venus invesmantata in blanuri” si “Povestea lui O”, insa consider ca se afla mult sub nivelul acestora, care oricum pot fi incadrate si in alte genuri alte literaturii.

Firul epic este cat se poate de simplu, fiind o lectura cat se poate de usoara pana la un anumit punct. Emmanuelle este o tanara proaspat casatorita, care dupa o absenta de 6 luni se intoarce in Bangkok, pentru a fi alaturi de sotul ei. Aceasta se bucura pe deplin de sexualitatea si frumusetea ei, atat in compania sotului ei cat si in compania altor barbati sau femei.

Intr-o seara insa, este invitata la cina in casa lui Mario, un barbat pe care una din prietenele Emmanuellei il descrisese ca fiind amantul ideal pentru ea. Acesta ii tine Emmanuellei un amplu discurs asupra adevaratei semnificatii a erotismului, dand nastere unor teorii ce contrazic toate legile moralei si bunei cuviinte cunoscute si acceptate in societate. Astfel, Mario afirma faptul ca “Erotismul nu este un produs al decadentei, ci al progresului. Fiindca ajuta la desacralizarea lucrurilor care tin de sexualitate, este un instrument al salubrizarii mentale si sociale. Si mai pretind ca este un element al promovarii spiritului, caci presupune educarea caracterului, renuntarea la pasiunile iluzorii in favoarea pasiunilor luciditatii.” De asemenea, barbatul ii vorbeste Emmanuellei si despre efectul benefic al adulterului intr-un cuplu, caci “triunghiul rascumpara banalitatea perechii”, astfel incat atat adulterul cat si auto-satisfacerea vor fi intotdeauna acte erotice, spre deosebire de tipica relatie in doi.

Acest discurs al barbatului reprezinta insa jumatate din intinderea romanului, iar ideile devin greu de urmarit si uneori par chiar pline de contradictii.

Daca legat de cele doua carti mentionate mai sus am convingerea ca pot ajuta la o mai buna intelegere a psihicului uman, despre cartea de fata nu pot spune decat ca poate reprezeta o lectura placuta doar in masura in care nu te astepti sa gasesti intre copertile ei nimic altceva in afara de o serie de scene presarate de amanunte picante si detalii incitante.